Farmecul apăsător al necunoscutei de mîine (de ce Istoria, de la Decebal la COVID-19, nu cunoaște „ratări“)
Unul dintre cele mai fascinante lucruri despre știință pe care le-am citit vreodată pleacă de la matematicianul francez Émile Borel (1871-1956; de altfel, e cam tot ce știu eu despre matematică). El se întreba care sînt șansele ca un milion de maimuțe, lăsate să se joace pe un milion de mașini de scris, să poată reproduce exact textul tuturor cărților din biblioteca de la British Museum.
Vi se pare o glumă – dar nu e, pentru că acele șanse pot fi, teoretic, calculate, iar Borel pleda pentru puterea științei de a ne oferi o imagine rațională despre lumea în care trăim.
Istoria face cam același lucru: ne arată cum am ajuns aici. Dar, spre deosebire de alte discipline ale cunoașterii, ea nu poate să ne arate decît singura cale în care am ajuns aici. Oricare dintre profesorii noștri, din școala generală, din anii 1980, ar fi putut demonstra logic de ce 1 plus 1 sau 4 împărțit la 2 vor face 2, inclusiv în anul 2020. Dar nimeni, nici un laureat Nobel și nici vreun academician al planetei, n-ar fi putut paria, în 1980, că în 2020 Albania va fi membru al NATO, iar Iugoslavia nu va mai exista.
De ce? Pentru că Istoria nu e decît numele unei lungi și unice tranziții, între un punct relativ cunoscut (ieri) și altul plin de necunoscute (mîine). Unii aplică logica trecutului, încercînd să prevadă viitorul. E tentant, dar ei au aceeași șansă de a intui ziua de mîine precum cea a maimuțelor lui Borel de a rescrie biblioteca londoneză – sau poate chiar una mai mică. Surprize/lebede negre vor exista mereu.
Ortodoxie vs catolicism?
Mulți dintre români își imaginează că am „ratat“ unele chestii în Istoria noastră – dar discuția se complică dacă luăm în discuție ce înțelegem prin „ratare“. De exemplu: nouă din zece prieteni ai mei vor fi de acord că am ratat cîte ceva, în trecut; dar, dacă începem dezbaterea (mi se întîmplă, frecvent), aceste nouă suflete vor avea nouă perspective diferite asupra trecutului – și asupra ratărilor.
Să ne imaginăm că, pe la mijlocul secolului al XIV-lea, doamna Clara (soție, atunci, a domnitorului Țării Românești Alexandru Nicolae, fiul primului Basarab) ar fi reușit să-și convingă soțul, și mai apoi boierii, de necesitatea trecerii la catolicism. Este un clasic regret în cultura noastră – vezi marea carte a lui Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne (1924), unde autorul sugerează că ortodoxia e o „ratare“ istorică și e semnul ancorării noastre eterne în preajma Rusiei. Am mulți prieteni de idei care cred acest lucru și eu însumi am cochetat, intelectual, cu ipoteza. Nu e greu să ne imaginăm că o Românie latină și catolică ar fi fost ca un fel de Spanie a Estului etc.
Pe de altă parte, să ne imaginăm că Țara Românească, cîndva în jur de 1360, chiar devenea catolică, prin voia domnului și a boierilor (și a regatului maghiar). Nu toți românii din sudul Carpaților ar fi acceptat reforma (Bizanțul ortodox era încă în picioare și influent, drept pentru care sigur apăreau la noi schisme – și inchizitori). Apoi, Moldova, care era o entitate separată, nu văd de ce ar fi renunțat la ortodoxie – deci, e de discutat cînd/dacă am mai fi avut unirea din 1859! Pe firul logicii, la fel de probabil e ca o Țară Românească catolică să fi fost destinată unui parteneriat cu Ungaria, cu Habsburgii apoi – și la o adversitate tenace cu Moldova, Serbia, Bulgaria, mai apoi Imperiul Otoman, mai apoi Rusia etc. Lucrurile se complică deja.
Gluma lui Eminescu - și „ratarea“ de la Nicopole
Pentru mine, simbolul puterii absolute a Artei asupra Istoriei este o celebră poezie a lui Eminescu, pe care o știți. În epica lor întîlnire din Scrisoarea III, înaintea bătăliei de la Rovine ce avea să urmeze, Baiazid îi vorbește lui Mircea cel Bătrîn („un moșneag atît de simplu, după vorbă, după port“… Mircea, apropo, atunci avea în jur de 40 de ani!) despre planul lui de cucerire a Europei: „La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns // Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins“ – spunea Baiazid.
Eminescu a alterat, aici, realitatea – arătînd că, în mintea artistului, constrîngerile factuale nu există, ceea ce mi se pare un admirabil exercițiu de libertate. În fapt, bătălia de la Rovine (toamna 1394), cea cîștigată de Mircea cel Bătrîn, a fost înaintea celei de la Nicopole (toamna lui 1396) – deci Baiazid nu se putea lăuda cu Nicopole în fața… moșneagului de +/- 40 de ani!
Să insistăm totuși asupra momentului: a fost, oare, o „ratare“ înfrîngerea creștinilor de la Nicopole? După toate aparențele, da. Dacă armata creștină ar fi învins, probabil că otomanii ar fi fost scoși din Balcani (pentru cît timp?), Bulgaria ar fi redevenit un stat puternic (cu secole înainte fusese imperiu, cu noi împreună, ajungea pînă pe la Craiova!), Serbia (care căzuse în fața turcilor, în 1389) și-ar fi recîștigat autonomia, iar toate statele participante la acea cruciadă (inclusiv Țara Românească) ar fi avut ce sărbători – dar, atenție, imediat ar fi început și inevitabilul game of thrones, pentru că aceasta e logica Istoriei!
Fără amenințarea turcă la sud de Dunăre, foarte posibil, Țara Românească, Bulgaria și Serbia s-ar mai fi și războit între ele, cu implicarea vecinilor – adică ceva similar cu ce avea să se întîmple… în 1912-1913, în războaiele balcanice! Ca detaliu geografic, priviți la Banatul românesc de azi (Timișoara, viitoarea Capitală Culturală Europeană etc.). În cazul unei victorii a creștinilor la Nicopole (repet, 1396), e posibil ca, în secolele următoare, Banatul să fi fost disputat între regatele Serbiei și Ungariei – în timp ce, probabil, Țara Românească și-ar fi întărit ieșirea spre Gurile Dunării și spre Mare. Iar dacă Mircea cel Bătrîn ar fi fost un domnitor catolic (ca urmare a reformei doamnei Clara, de mai sus!), Țara Românească catolică și Moldova ortodoxă s-ar fi putut lupta ani și secole pentru controlul asupra Gurilor Dunării și accesului la Mare; și, foarte probabil, cîndva prin secolul al XVIII-lea, sprijinul Rusiei pentru Moldova i-ar fi îndepărtat pe munteni de la Marea Neagră. Iar azi, posibil, Constanța ar fi un port al Rusiei – vezi mai jos.
„Ratarea“ lui Cantemir?
În aprilie 1711, domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir se alia cu steaua ascendentă a creștinismului est-european, țarul Petru cel Mare al Rusiei. Cantemir era un viitor luminat savant european, iar Petru I era exponentul unei rapide occidentalizări a Rusiei (care, ca și atunci, păstrează aceleași sincope).
În ciuda alianței ruso-moldave, în iulie 1711 turcii i-au încercuit pe creștinii româno-ruși la Stănilești, pe Prut le-au impus un dur tratat de pace. Dimitrie Cantemir și-a părăsit tronul de la Iași și s-a refugiat la curtea rusă, unde a devenit consilier al țarului (iar fiul lui, Antioh Dimitrievici Cantemir, avea să devină un pilon al literaturii clasice ruse – ajutat de faptul că știa franceză!).
Dincolo de aceste accidente biografice, oare ce s-ar fi întîmplat fără „ratarea“ creștină din iulie 1711? Dacă rusul Petru cel Mare și românul Cantemir ar fi cîștigat acel război? Hmm… Logica duce spre mai multe scenarii… Chiar și victorioasă, Moldova lui Cantemir nu avea nici forța militară și nici anticorpii culturali pentru a rezista unui Petru cel Mare impetuos, care ar fi dorit recucerirea Constantinopolului (via Dobrogea, desigur). Rezultatul posibil? Estul României de azi (de la Iași la Mangalia) ar vorbi rusește, iar Țara Românească (ortodoxă ori catolică) ar fi dus lupte serioase și s-ar fi aliat cu cine nu ne imaginăm, după 1715, ca să se apere de această putere expansionistă din Est – adică ceva de genul a ceea ce face Ucraina azi.
Adevărul despre aceste „ratări“ alternative
Toate scenariile de mai sus sînt contrafactuale. A vorbi despre „ratări“ în Istorie e riscant, pentru că se presupune că alte alternative posibile ar fi fost mai bune – ceea ce nu avem de unde să știm. Adevărul, banal, e că nu există ratări, în trecut. Totul e curgere. Un stat are uneori șansă, alteori neșansă; uneori se iau decizii bune, alteori proaste. Faptul că am pierdut tezaurul în 1918 a fost o neșansă istorică, dar nu o ratare. La fel, intrarea sub pulpana URSS în 1945 – dar tot o neșansă ar fi fost și victoria lui Hitler. Ar fi fost mai bine ca Decebal să înfrîngă atacatorul roman, în anii 105-106? Cît și în ce condiții unirea lui Mihai Viteazul din 1600 ar fi putut rezista? Ar fi fost mai bine ca, în anul 1848, pașoptiștii maghiari să-i fi propus lui Avram Iancu autonomia românilor? Ar fi fost mai bine ca, în 1870, Franța să fi învins Prusia și nu invers (iar noul nostru domnitor, Carol I, să fi părăsit incognito Bucureștiul)? Ne salvează COVID-19 de un război – sau ne va duce spre unul?
Iată cîte necunoscute, în istorie și în prezent – pentru că timpul, din păcate, curge doar unidirecțional! Toate celelalte supoziții despre „ratări“ sau „variante optime“ sînt contrafactuale. Maimuțele lui Borel, după milioane și miliarde de încercări, teoretic, ar putea, culmea, rescrie orice bibliotecă. Cu mult mai modești, noi avem în spate doar un singur șir de pași: Istoria noastră s-a derulat doar o dată.
Adrian Cioroianu este istoric, ambasador delegat permanent la UNESCO.