„Fără vocile lor am fi cu mult mai singuri și mai săraci“

Ce relație aveți cu cărțile dumneavoastră traduse? Și ce relație ați avut în timpul traducerilor cu traducătorii? 

Cărțile mele traduse? De bună seamă sînt deosebit de norocoase. Și nu doar pentru că se găsesc acum între alte coperte, în cuvinte de neînțeles pentru mine, ci pentru că în cazul fiecăreia a existat o poveste prealabilă. De pildă, cînd am găsit în mesagerie o invitație la un festival de literatură suedez, am refuzat inițial, aveam copil, slujbă, numai să lipsesc trei zile din țară nu puteam. Dar pentru că mai apoi am primit un telefon, n-am mai putut zice nu și m-am văzut după o vreme pe scena Teatrului Dramaten din Stockholm, alături de mulți alți poeți, într-o seară de lecturi în care se afla în sală însuși Tomas Transtromer, laureatul Nobel. Mă însoțea o actriță, ea avea să citească în suedeză, eu aveam să performez numai în română. Numai că, încă din avion, începusem să fiu foarte răcită.

La sfîrșit de noiembrie era frig în Suedia, am luat diverse medicamente pentru guturai, dar cel mai rău era cu laringita. Se accentua de la un ceas la altul, astfel că, în momentul în care-am ajuns la microfon, în fața a cel puțin cîteva sute de oameni, n-am reușit, literalmente, decît să cîrîi într-un fel ininteligibil. Îmi pierdusem complet glasul, noroc cu interpreta de lîngă mine, care-a făcut singură toată treaba. Ei bine, nu mult după întîmplarea asta, editura 10TAL a decis să-mi publice Cerul din burtă. Cartea a fost tradusă minunat de Inger -Johansson, față de care am multă admirație, nu doar pentru felul extraordinar în care a tradus mii de pagini din română, ci și pentru alte lucruri, care țin de firescul – și frumosul – vieților noastre (o plimbare la ceas de seară prin Stockholm în care ne-am uitat la tot felul de minunății puse de oameni în geam, o întîlnire cu totul neașteptată în Lübeck, coincidențe legate de cărți care ne preocupau la un moment dat etc.). Cu Eva Ruth Wemme a fost mai întîi prietenia, ne-am întîlnit acum două decenii la Berlin, ea studia română și vorbea minunat limba noastră. Inițial a vrut să mă ajute, căci a citit Nordul și-a decis să-l traducă integral, chiar dacă atunci n-aveam editor. M-a impresionat nespus gestul acesta față de-o biată carte de-a mea.

Și-am știut cît de norocoasă sînt cînd am început să corespondez cu Eva și-am descoperit în mesajele ei multă poezie și multă expresivitate. Nu m-a mirat că în timp a scris ea însăși literatură, printre altele este autoarea unei cărți care-ar trebui tradusă și la noi în care vorbește despre experiența ei de voluntar de sprijin în Berlin pentru un grup rroma de origine română. Altă poveste e cu Lora Nenkovska, pe care-am întîlnit-o mai întîi invitată în grupul de tineri traducători de la Mogoșoaia, apoi pe la felurite evenimente culturale. Vara în care-a tradus ea Autoimun e pentru mine „vara Lora“, căci am corespondat mult de tot pe fiecare detaliu al textului. O poveste tare frumoasă este cu Ivan Stankov, scriitorul bulgar publicat și la noi cu o carte minunată, Amintiri despre apă, care mi-a scris cel mai emoționant mesaj posibil după ce-a terminat de tradus Pelinul negru în bulgară. Am colaborat și cu alți traducători, în ultima vreme mă impresionează profesionalismul Elenei Borras, care pare o prelungire a literaturii noastre-n lumea hispanică. De-a lungul timpului i-am întîlnit pe mai toți cei care ne reprezintă atît de superlativ în lume, de la Bruno Mazzoni la Steinar Lone, Jan Willem Bos, Gerhardt Csejka, Ernest Wichner, Laure Hinckel, Gabriella Koszta, Marian Ochoa de Eribe, Georg Aescht, Nicolas Cavaillès, Jan Cornelius sau Joanna Kornas. Și, oricît de patetic ar suna, le-am fost sincer recunoscătoare. Fără vocile lor am fi cu mult mai singuri și mai săraci. 

Ioana Nicolaie este scriitoare.

Foto: baraa_kell, flickr