Fără răbdare

Zău că nu am timp să explic de ce am plecat din România, oh, mă apucă un plictis enorm, au trecut atîţia ani!!, ce mai contează??, simt că mă sting de plictiseală şi toate gîndurile şi explicaţiile au expirat deja. Zău, ce rost mai are să scormonim prin aceeaşi mătreaţă de toamnă, sub frunzele uscate ale idealismului de acum 20 de ani... Societatea românescă mi se părea ca un mîl în care te tot zbaţi să ajungi la un liman. (…) Viaţa e mai uşoară cînd oamenii nu au prejudecăţi şi ai de-a face cu fiinţe inteligente. Cînd am început să cresc şi eu în România comunistă, am început să văd că femeile şi bărbaţii nu erau egali. Femeile nu numai că făceau mai multă treabă, dar chiar şi treaba pe care o făceau era luată în derîdere ca şi cum, prin simplul fapt că erau femei, aparţineau unei caste inferioare şi orice emana din ele era de mîna a doua. Există multă nedreptate de acest fel, în şcoli, în fabrici şi uzine " oooo ", dar şi în bucătărie sau în dormitor. Pe lîngă nedreptatea politică, era cea de gen. Era şi la universitate. Unde durea cel mai mult. Fiindcă era şi ultima şansă de a descoperi acolo o umanitate completă. Iar biserica blagoslovea toată această nedreptate, ceva cu un ciolan de coastă, care justifica sclavia genului feminin. Acu’ dacă ai un cap, ai ceva personalitate şi intuiţie " această lege a lucrurilor ţi se pare un impediment peste care vrei să treci cît mai repede. Fiindcă după cum a fost greu de trăit cu reaua voinţă a decretelor comuniste, cu lipsa lor de logică, tot aşa era greu de suportat discriminarea de stil patriarhal. Cine avea ochi de văzut nu putea să nu se îngrozească la gîndul că trebuie să continue să trăiască în această societate. Şi atunci începeau să facă planuri... cum să plece. Sincer, am plecat ca să pot să respir. Fiindcă societatea românescă mi se părea ca un mîl în care te tot zbaţi să ajungi la un liman. Nu doream să mă zbat, nu doream să îmi pierd timpul cu astfel de tematici. Viaţa e mai uşoară cînd oamenii nu au prejudecăţi şi ai de-a face cu fiinţe inteligente. Am plecat la viaţa uşoară. Se poate spune că nu am avut răbdare cu mediul din jur, ca şi acum cînd trebuie să mă explic, nu am răbdare cu ceva care nici nu sclipeşte de entuziasm sau deliciu intelectual, nici nu te învaţă la modul sfătos. Exact ca acest text neplăcut, oarecum ratat, incomplet şi care nu măguleşte pe nimeni. Se poate spune că ce m-a mînat să plec a fost o lipsă de răbdare cu mersul prea încet, prea bovin-creştin al facerii de dreptate în gen, în genere, ş.a.m.d., ş.a.m.d. Zău!