Fără poveşti nu mai merge (aproape) nimic
De la subţierea realităţii la subţierea materialului narativ La începutul anilor '90, am citit un interviu cu filosoful francez Jean Baudrillard. Mi-a rămas în minte ideea sa cum că asistăm la o subţiere a realităţii, că oamenii din societatea occidentală abia dacă mai "trăiesc" ceva, asta datorită faptului că viaţa lor urmează nişte trasee atît de clare. N-am mai putut găsi interviul. Am găsit o afirmaţie dintr-una din cărţile sale, Simulacra and Simulations (Selected Writings, Stanford, 1988): Illusion is no longer possible, because the real is no longer possible! ("Iluzia nu mai este posibilă, pentru că realul nu mai este posibil!"). Un articol semnat de traducătorul Georg Aescht vorbeşte, printre altele, de faptul că mass-media e "pe cale de a ne deposeda şi de restul de viaţă pe care ni-l mai lasă societatea şi de restul de conştiinţă pe care ni-l mai rezervaserăm noi înşine". ("Buna credinţă şi gurile rele. Dictatul corectitudinii politice şi obedienţa arhiepiscopului de Köln", Revista 22, 22-29 apr. 2005) Înlăuntrul acestui cadru ideatic, poate că nu mai miră faptul că prozatorii (vest)germani, de după Böll şi mai ales de după Căderea Zidului de la Berlin, nu prea mai ştiau ce să povestească. Subţierea poveştilor este un ecou al acestei stări mizere ce se hrăneşte din crescînda reglementare/regularitate a vieţii, pe de-o parte, din accelerarea vieţii ca urmare a progresului tehnologic năucitor, pe de alta! O stare mizeră rezultînd dintr-o viaţă tot mai săracă în experienţe şi evenimente trăite direct de-ţi vine s-o aşezi între ghilimele - asta în măsura în care nu prea mai este propriu-zis viaţa noastră, ci una tot mai împrumutată, mai mult sau mai puţin la indigo, care se hrăneşte, îşi trage substanţa, "seva" zi de zi tot mai mult din mass-media, de la televizor, din tot felul de talk-show-uri, din telenovele, de la cinema, de la radio, de pe Internet şi - în cazurile fericite, îndrăznesc să spun - din cărţi, din romane şi povestiri (sau filme sau piese de teatru bune etc). Adică în măsura în care-i vorba de cărţi bune, acelea care oferă o poveste sau poveşti ca prilej de ieşire pe durata lecturii din istorie şi timp, fiindu-ne o oază unde să ne tragem sufletul, să zăbovim întru proprie re-gîndire şi re-găsire, re-cunoaştere... scoşi din vîrtejul de info- şi entertainment, din vîrtejul tehnologic şi cel al năucitoarei accelerări a vieţii exterioare, cea interioară (spirituală) abia mai putînd (dacă mai poate!) ţine pasul. Teza stării mizere în care se află - respectiv, se afla pînă de curînd - proza germană: este gîndită oarecum polemic şi se bazează pe anii petrecuţi de mine la Tübingen, anii '90, cînd eram un asiduu cititor de ziare, pe percepţia neîncetatului murmur de fundal al paginilor de foileton (culturale) în care, din tîrg de carte-n tîrg de carte, se deplîngea lipsa marelui roman sau film german post-reunificare. Marii "producători" de poveşti au fost şi-au rămas americanii şi englezii, sudamericanii, iar încetul cu încetul li s-au adăugat est-europeni (maghiari, ruşi, ucraineni), ba chiar şi un "român", în persoana preotului sas Eginald Schlattner (cu romanele Cocoşul decapitat sau Mănuşile roşii, ca să numesc doar cele traduse şi în limba română). Desigur, nu trebuie trecuţi cu vederea autori precum Thomas Brussig sau Ingo Schulze din fosta RDG, care au avut şi au şi ei ce povesti, pornind de la experienţa totalitară. În mod normal, lucrurile ar fi trebuit să se schimbe, măcar după atentatul antiamerican din 11 septembrie 2001 (o cezură profundă care ar fi putut reumple, cel puţin macropolitic, golul - ideologic? - de după terminarea războiului rece) şi odată cu avîntul globalizării, cu bune şi cu rele. O expresie elocventă a acestora o reprezintă recordurile germane în materie de şomaj şi sentimentul tot mai consistent de... sărăcire! Să nu ne mirăm: e mult mai uşor să treci de la rău la mai puţin rău, decît de la bine la mai puţin bine. Altfel spus, înăsprirea condiţiilor de pe piaţa muncii produce - pare-se - mai degrabă opere de artă convingătoare, în general, şi materie narativă, în special. Desigur, una e să ai ce povesti, alta să şi poţi s-o faci - convingător adică! Să ne întoarcem, de-acum, la story-uri: după încheierea războiului rece, odată cu anul 1989 şi imediat după, prin spaţiul cultural euroatlantic s-au rostogolit teze precum cea a lui Francis Fukuyama, care vorbea de "sfîrşitul istoriei", sau cea îmbrăţişată cu precădere de teoreticieni şi critici literari privind "moartea literaturii" - cum ar fi Keith Bullivant cu a sa Death of Literature (1989) sau Richard B. Schwartz cu After the Death of Literature (1997). Dacă nu greşesc, teza a fost lansată de Hans Magnus Enzensberger în 1968, nefiind decît reîncălzită în contextul atîtor sfîrşituri (ei, da!) care au cam dat peste cap viaţa occidentală tihnită de după Cortina de Fier. Numai că, nu-i aşa, nu mor caii cînd vor cîinii! Oricum am lua-o, toată discuţia aceasta nu face decît să ne trimită la subţierea experienţelor trăite ale individului, ceea ce la scriitori se "materializează" prin subţierea bagajului narativ atît a celui propriu, cît şi a celui din mediul social înconjurător. Ce să povesteşti cînd n-ai trăit mai nimic? Excepţiile, cele ale romancierilor în stare să suplinească lipsa experienţelor directe, proprii, prin imaginaţie şi fantezie ficţională veritabilă, confirmă regula. Ca semn al lipsei de poveşti poate trece inclusiv faptul că, în ultimii ani, editurile au găsit un produs destul de bun pentru a umple cît de cît golul resimţit: cu biografii. Biografii ale unor mari personalităţi, fie ei scriitori, savanţi, politicieni, exploratori sau cine mai ştie ce. Romanţate sau mai puţin romanţate, dar, în definitiv: poveşti de viaţă! Ale unor foste, actuale sau închipuite personalităţi, de la Gauss la Humboldt, de la Dieter Bohlen la Stefan Effenberg. Avem însă de-a face cu un paradox: să nu uităm că de la ziarele tabloide pînă la revistele lucioase, de la un capăt la altul al mass-media, toate nu fac decît să ne livreze noi şi noi poveşti şi povestioare. Numai că, atunci cînd deplîngem lipsa de poveşti (adevărate, desigur, în toate sensurile posibile), atunci cînd vorbim de nevoia de poveşti, nu ne referim la poveştile de viaţă ale unor pseudovedete, pseudopoliticieni sau orice fel de pseudopersonalităţi, ci la acelea care dau nu atît culoare, cît conţinut: toată presa (scrisă, audio şi video) ne bombardează între timp cu poveşti şi povestioare (sau chiar... "poveştiri"), ne oferă la preţuri minime tot felul de pacheţele de viaţă-mprumutată, dar acestea nu sînt decît ambalaje cu sclipici, fără un conţinut real. Iar în prezentul nostru imediat există chiar o revistă care se cheamă Povestea mea. Cum nu prea sînt destui cititori (consumatori) care să pună pe "hîrtie", la rîndul lor, propria poveste şi s-o trimită spre publicare, revista are nevoie de "negrişori": anul trecut, o poveste aducea - am auzit - 1 milion de lei (vechi, desigur!). Povestea unei alte poveşti În Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ) din 13 martie 2005 am dat, în paginile de foileton, peste un articol mai mult decît grăitor în context. Sub titlul "Dispărut", Carmen Stephan comentează un "Seminar de automarketing pentru autori la München". "Acum cîţiva ani - aflăm - încă era suficient dacă în ziarul acesta, în Spiegel sau în Süddeutsche Zeitung, apărea o recenzie, că se şi vindeau cîteva mii de cărţi. Dar vremurile astea au trecut - subliniază apăsat dna Politycki -, de-acum trebuie să puneţi şi dumneavoastră, autorii, osul. Aveţi nevoie de-un image. Trebuie să ieşiţi în evidenţă." Mai spune Carmen Stephan: "Aşa că, ce să faci? Să-ţi crestezi fruntea (Rainald Goetz)? Să stai cu-ndărătnicie în nişte grădini tipice caselor de ţară din Cornwall (Rosamunde Pilcher)? Să frecventezi cluburi pentru swinger-i (Michel Houellebecq)? Sau să fii prezent prin neprezenţă precum Patrick Süskind? Dar a poza astfel nu are efect decît în măsura în care cartea este, la rîndul ei, la fel de puternică". Care va să zică: să pozezi. Şi ca să aduc imaginea sub pălăria mea tematică, voi înlocui "pozările" astea cu story-uri. Ideea ar suna, reformulată, astfel: calitatea în sine (indiferent, dacă-i vorba de cărţi, de muzică etc.) nu mai este suficientă! Aş îndrăzni chiar să afirm că, la o adică, ea, calitatea în sine, nici măcar nu mai este necesară. Dar să ne mulţumim cu atît: este necesară, dar nu (mai) este şi suficientă (dacă a fost vreodată, cel puţin pentru recunoaşterea antumă şi nu abia postumă a scriitorului, pictorului etc...). În literatură deci, povestea din carte nu mai este suficientă, e nevoie şi de-o poveste în jurul cărţii/al autorului ca să fie trezită atenţia cititorilor, pardon: a cumpărătorilor! Vezi scandalul Martin Walser - Marcel Reich-Ranicki! Concluzii Se poate spune că vor apărea mereu autori care au de spus ceva, care ştiu şi cum să spună o poveste. Iar aceştia nu pot decît spera că-i valabil - şi se pare că încet, încet este chiar şi dincoace de Atlantic - ceea ce a scris Heinrich Wefing în FAZ din 10.01.2003 sub titlul "Cititul industrializat. Mîncăcioasă şi nerăbdătoare: piaţa americană de carte duduie": "Desigur, satisfăcînd întru totul clişeul visului american, teribila expansiune a pieţei are şi partea ei bună. Necontenit e nevoie de feţe proaspete, de poveşti nemaicitite, de noi nume. Iar editurile sînt într-o continuă căutare". Citind apoi că, în 2002, Random House a publicat, în diversele sale colecţii, 103 romane sau povestiri de debut, "mai mult decît oricînd", atunci chiar că putem concede că editura americană a dovedit fără-ndoială un "remarcabil curaj întru risc". Şi cu asta se mai închide un cerc şi înţelegem de ce sînt traduşi atîţia autori americani. Last, but not least (dacă tot a fost vorba de americani), o mică anecdotă relatată de Eginald Schlattner anul trecut la Reşiţa: Cînd a scăpat, în anii '50, din puşcărie, ajungînd să muncească pentru o vreme într-o fabrică de cărămizi, a auzit de la o ţigancă următoarea invitaţie: "Hai să ne spunem poveşti ca să rămînem prieteni!".