Fără pitici, reni şi spiriduşi

24 decembrie 2013   Tema săptămînii

Din nou Crăciunul. Din nou un post prea indulgent, dar nu destul cît să nu-i exaspereze pe ai mei, la mesele de duminică. Din nou întrebări prematur repetate – tu ce cadou îţi doreşti de Crăciun? –, la care niciodată nu am un răspuns şi sînt dojenită că nu mă învăţ să fac o listă din vreme. Din nou, o curăţenie de faţadă a casei, departe de primeneala aceea pe dinafară şi pe dinăuntru, pe care mi-aş dori-o. Şi, în sfîrşit, din nou, aceleaşi întrebări adresate etnologului, despre cum erau tradiţiile noastre de Crăciun, cum se colinda, de unde vin Moş Nicolae, Moş Crăciun şi bradul împodobit, de cînd vin ei şi altele asemenea. 

În acest context, mă bucur cînd am ocazia unei propuneri proaspete şi neîncorsetate.  

De exemplu, cînd sînt liberă să mă întreb ce poveşti cu zîne şi pitici se spuneau înainte vreme, în preajma Crăciunului? Existau, în satul vechi, istorii despre tineri sau bătrîni ursuzi şi nefericiţi, pînă în momentul în care se contaminau de spiritul Crăciunului? Sau despre moşii burtoşi, strecuraţi pe hornul casei, pentru a lăsa cadouri frumos ambalate sub brad, pentru copiii care au fost cuminţi?  

Păi, să vedem...  

Spiritul Crăciunului? Ho, ho, ho? Mai degrabă 40 de zile de post, fără muzici şi hore, cu multă treabă în gospodărie – curţile de măturat, hainele de scuturat şi spălat, carnea porcului sacrificat de Ignat (cu multă sîngerare) şi de preparat, grijă mare şi curăţenie la gînduri şi la vorbă, răscumpărarea păcatelor de peste an cu spovedanie şi împărtăşanie, pomenirea morţilor şi viilor din neam, împletitul şi coptul colacilor rotunzi pentru împărţeala la colindători şi la strămoşi.

Moşi burtoşi? Gras sau nu, Moşul Crăciun din toate variantele de legende ale Maicii Domnului este ursuz, rău şi crud. Uneori, sînt pomenite cele trei fiice ale sale – una şchioapă, una ciungă şi una oarbă –, pe care le-a schilodit de mici; îşi bate femeia – pe Crăciuneasa sau Crăciunoaie –, nu primeşte pe nimeni în gospodăria sa bogată şi o alungă în grajdul rece şi întunecat pe Maica Sfîntă, care stă să nască. E iarnă, e ger, e beznă, iar Maica merge-n sus şi merge-n jos, ca să-l nască pe Hristos, pînă ce femeia lui Crăciun se îndură şi o moşeşte. În unele variante, se vorbeşte despre o naştere miraculoasă, prin creştetul capului, dar nu mai puţin dureroasă. Naşterii îi urmează o altă vărsare de sînge – Crăciun îşi pedepseşte nevasta pentru ajutorul dat, tăindu-i mîinile de la cot. Cum să mai poată astfel spăla Pruncul aşezat în paiele ude ale ieslei şi purtînd încă urmele Naşterii? Şi cum să doarmă bietul Prunc, cînd boul îi rumegă la cap şi calul tropăie şi fornăie nesătul? Boul se opreşte din rumegat şi de aceea va fi binecuvîntat, dar calul nu ascultă şi, atunci, Maica e nevoită să îl blesteme să rămînă mereu înfometat şi să doarmă în picioare, fără odihnă. Crăciuneasa îşi înfundă cioturile braţelor în ieslea Pruncului şi le scoate întregite, cu totul şi cu totul din aur. Dar peste chin, sînge şi blestem cade şi prevestirea uciderii pruncilor, adusă de Înger.

Poveşti cu sfîrşit fericit? Una singură, aceeaşi şi fără sfîrşit: Naşterea. Venirea pe lume a lui Hristos, ivirea primului Luceafăr şi a luminii vieţii, închinarea smerită a oamenilor şi animalelor. De atunci, în nopţile sărbătorii, Dumnezeu şi Sfîntul Petru drumeţesc pe uliţe, cer adăpost, sînt alungaţi sau omeniţi, pedepsesc şi răsplătesc, păstrînd astfel lumea în rînduială. De atunci, Ucigă-l toaca se strecoară şi el pe la mori, prin locuri şi case părăsite, ispiteşte fiinţele slabe de înger, dar sfîrşeşte prin a fi batjocorit de către alaiurile de mascaţi de Anul Nou.

Aşadar, poveşti de Crăciun cu reni şi spiriduşi, în satul vechi nu prea sînt. Dar întîmplări crîncene, colinde şi minuni – da.  

În fiecare an. Mereu. Încă. 

Ioana Popescu este etnolog. 

Mai multe