Fără milă!

România, iunie, 2007. Peisajul politic are în compoziţie "stres, nervi şi furie". Structural, nimic nou. "Doar" faptele sînt altele, în mod fatal, de fiecare dată altele, chiar dacă sînt inspirate unele de altele; ele dau, de altfel, diferenţa. Pas cu pas, acum. Întîi, despre stres. Pentru cetăţenii unei ţări strivite de comunism (apropo, asta se vede chiar şi acum, să nu ne facem iluzii), politica este cu adevărat stresantă; uneori, cînd în imediata apropiere a resurselor de tot felul sînt garnituri de politicieni experţi în furt (de bunuri şi de viitor), este cumplit de stresantă. Însă politica, nu am nici un dubiu, e stresantă şi pentru politicieni. Şi va fi cu atît mai stresantă, în condiţiile în care jocul politic autohton devine tot mai complex. În primul caz - oameni stresaţi de politică şi, mai ales, de politicieni - se poate investi multă compasiune; chiar şi în cea mai rea ipotează, în aceea în care România a avut - cum spunea Silviu Brucan - "stupid people", totuşi ce s-a întîmplat în cei 17 ani de tranziţie a fost mult prea mult în materie de stres. În al doilea caz - eu cred că trebuie suspendată compasiunea. Însă stresul politicienilor trebuie să aibă parte de o atenţie golită de milă. Pînă la proba contrarie - care întîrzie să vină - politicienii nu se sacrifică pentru cei care investesc încredere în ei, votîndu-i; mulţi se sacrifică pentru bunăstarea proprie sau pentru aceea a patronilor lor, materiali sau doar "spirituali". Prin urmare, în absenţa performanţelor politice de interes public şi naţional, e igienic ca stresul de care suferă politicienii să fie serios investigat. Exemplific, pentru claritate: ca soluţie la stresul de care suferă politicienii, s-au născut şi mineriadele, şi mătuşa Tamara, şi firul roşu, şi telefoanele otrăvite, şi devalizarea BRD, şi multe altele. Nu e nevoie de milă în aceste cazuri. Apoi, despre nervi şi furie - doar pe scurt, deşi ar fi multe de spus. Pe de-o parte, sigur că există explicaţii solide pentru atmosfera atît de "nervoasă" a scenei politice autohtone: să acceptăm doar că politicienii, marea lor majoritate, sînt aşa de agresivi pentru că sînt "butoanele" pe care apasă cîţiva mari jucători, competitori sau, mai mult, chiar duşmani de moarte, în cîteva jocuri politice cu miză imensă. De altfel, credinţa mea e aceea că parada impresionantă a nervilor politicienilor pe care o vedem în presă şi în Parlament e o sublimare a unui filon "nervos" foarte solid, nevăzut, bine mascat, de "culise". Pe de altă parte, din nou tradiţia care s-a acumulat în tranziţia postcomunistă se pune de-a curmezişul compasiunii, în cazul excesului de nervi (care nu ţine doar de "latinitate" - asta e o scuză, dar nu o explicaţie acoperitoare) din politica autohtonă. Ca principiu, e de preferat să nu începem, cînd le privim şi le analizăm "nervii", cu "vor fi avînd şi ei motivele lor, săracii!". Sînt cazuri în care e igienic (iertaţi-mi obsesia pentru "igienă", dar nu vreau să renunţ la ea prea repede) să facem şi mai mult: atunci cînd, indiferent care ar fi contextul, sîntem martorii unor comportamente mîrlăneşti (şi, din păcate, sîntem adesea), nici nu mai e cazul să ne gîndim la vreo scuză pentru cel care face dovada mîrlăniei. E de nescuzat, indiferent cine este mîrlanul (vă rog să observaţi că nu am pus ghilimele pentru că nu e nevoie în acest caz!): Traian Băsescu, Ion Iliescu, Gigi Becali sau altcineva. Mîrlănia este o ilustrare reprezentativă a dispreţului; or, dispreţul pe care îl arată politicienii este obligatoriu de amendat drastic de fiecare dată. Aşadar, privind din această perspectivă, pledez, în cazul zonei populate cu "animale politice" şi cu personaje care tînjesc la acest statut, pentru: atenţie, spirit critic, amendă, fermitate faţă de derapaje. Nu e nevoie de milă şi de iertare; de altfel, şi de una, şi de alta politicienii autohtoni au avut parte în exces. Tocmai de aceea: cum îi vom "creşte", aşa îi vom avea. Pentru cei de acum, e evident: cum i-am crescut, aşa îi avem. Încă ceva: vorbesc în calitate de jurnalist şi de cetăţean.