Fără giudeţu’

5 aprilie 2010   Tema săptămînii

Nu aş vrea, cinstiţi cititori şi cinstite cititoare, a folosi în sens peiorativ cuvîntul „primate“. Sînt doar biete, ipotetice şi nevinovate strămoaşe ale noastre. Aşa cum cu păcat nu vreu a mă sluji de cuvîntul „dihor“. E un animal fricos, prigonit cu nedreptate pentru damful lui. De aceea, rogu-vă, luaţi termenii aceştia ca pe nişte metafore şi citiţi acest prim paragraf ca pe un „disclaimer“.

Aceste daraveli fiind lămurite, să purcedem cu povestea, că drum tare lung a fost de la Sinaia!

Aflaţi că eram bine sănătoşi, într-o seară de Făurar. Călătoream liniştiţi cu trenul de la Buşteni la Bucureşti, de Valentine’s Day. Dar tihnă multă nu aveam în căldura insuportabilă şi miasmele de care numai CFR-ul e în stare, atunci cînd nu e crivăţ şi scrîşnirea dinţilor în vagoane.

Şi stăteam înghesuiţi pe sofale, pe culoare, în picioare şi pe jos, că mult drag adusese în week-end Sfîntul Valentin, pe Valea Prahovei. Dar la Sinaia, năpastă! Urcă în vagonul nostru o ceată de primate de Pantelimon, cu cercei în urechi şi inele pe deget. Purtau tricouri ce cu primejdie de rupere stăteau pe bicepşii lor, tatuaţi cu dame bine. Şi se îmbrînceau, şi rîdeau, şi de ceilalţi grijă nu aveau. Şi iarăşi, domni şi domniţe, mă rog să nu credeţi că mi-aş pune capul pe butucul gîdelui că din Pantelimon veneau primatele pocite. Dar se ştie, cartierul e vestit ca un loc unde pîrdalnice lucruri se întîmplă. Nici soarele nu răsare, dacă nu-l plăteşti. Cam ca în Rahova, Ferentari sau Ghencea.   Iară primatele, oameni proşti se cheamă că erau. Că numai scîrbăvnicii şi mocofănii vorbeau nesocotind domniţele simţitoare ce stăteau şi îi cercetau cu teamă şi îngreţoşare. Iar domnii din cupeuri se prefăceau că nu văd şi nu aud de rău, de frică să nu se măsoare în luptă dreaptă cu primatele.

Şi fumau secăturile, şi beau răchie din PET, puturoasă şi ieftină, măcar că nesocoteau rînduiala CFR. Dar mai ales, iubiţilor, buruienos vorbeau. Tare, şi despre nimic.

Dară mai cu asupră de măsură oameni proşti se cheamă că erau, că l-au crezut netot pe conductor. Că vrînd primatele să meargă cu trenul fară tichet, au fost descoperite de controlor.

Şi dintr-o dată s-au făcut voinicii noştri dihori fricoşi, din primate ce erau. Şi vorbeau smerit şi în taină. Şi voiau să fugă, dară nu puteau, că ticsite erau culoarele cu popor, plătitor de bilet. S-au dat prinşi dihorii, pînă la urmă. Au încercatără unii dintre ei, cu mare dare de gură, să se tocmească la o şpagă cu conductorul, să-l ispitească. Dar conductorul, fiind om vîrtos ori şiret, nu s-a amăgit. Poate ar fi căzut în păcat, că de spovadă nu ar fi avut nevoie la agie. Dar văzut-a, vicleanul, cum unul încerca să filmeze, cu telefonul mobil, momentul şpăguirii. Şi-atunci mare urgie se făcu peste dihori. Frigere mare veni peste buzunarele lor, iară ei plîngere de prisos făceau. După toată întîmplarea, dihorii, fiind oameni tare din prostime, se uitau unii la alţii ca nerozii şi nu rîdeau, cum rîdeam ceilalţi, în sinea noastră. Erau cătrăniţi şi nu voiau să admită că din cauza lor se întîmplase toată scîrba. Şi tare se mai tînguiau că le arde buzunarul şi nici măcar nu au loc pe scaun, barem că au plătit mai mult.

Dară de la răchie, grabnic începură iar să se facă la loc primate. Şi se răsteau şi grele cuvinte aruncau spre niscaiva fete cuminţi care aveau loc în cupeuri şi citeau cărţi scrise de autori americani. Şi le făceau intelectuale, şi rîdeau de ele. Şi fecioarele se îngrijeau, şi tremurau, şi se temeau. Dară primatele nu se lăsau, şi cuvinte de obidă le aruncau. Iară giupîniţele, mai cu ruşine, mai cu îndrăzneală, trăgeau ostentativ perdelele cupeului în faţa rînjetelor din Pantelimon. Şi aşa pricepeau ele, amarnic, de ce femeile sînt de pe Venus şi bărbaţii de pe Marte, chiar şi de Valentine’s Day.

Dar mare greu făceau primatele de Pantelimon şi celorlalţi cinstiţi boieri. Care vrînd să călătorească liniştiţi, tăceau şi nu înfruntau primatele, nici măcar cu căutătura.

Supărare făceau şi necopţilor îndrăgostiţi care, pînă atunci, îndelung se dezmierdaseră, cu mare îndrăzneală şi nebăgare de seamă la luminate feţe ce cu dojană îi priveau.

Iară cînd, anevoie, drumul pînă la Capitală se isprăvi, cu mare tărăboi s-au scoborît primatele din tren. Şi cu grozăvii se zborşeau la oricine îi mustra, numai şi din priviri.

Se căzneau aşa să îi mîhnească şi ei pe ceilalţi vrednici de cinste călători, să se răzbune ăst fel pentru ce le-a făcut conductorul viclean. Ş-atunci, cinstite feţe cititoare, după aşa un drum, cu duh tulburat am ajuns la casele noastre. Dară o samă de învăţăminte am tras, unii dintre noi, cari am văzut toată scîrbăvnicia.

Iară una era că mare păcat e că legea, bunul simţ, dar şi lîncezirea civică nu te lasă, nu să omori, dar să le dai unor primate o mamă de bătaie, fără giudeţu’.

Mai multe