„Fără barbari, acum ce-o să ne facem?”

21 aprilie 2020   Tema săptămînii

Cu toţii sîntem în aşteptare de săptămîni, într-o singurătate prea zgomotoasă, vorba lui Hrabal, pliindu-ne scrîşnit pe normele de distanţare socială şi aşteptînd să vedem ce va fi, (a)mestecînd scenarii dintre cele mai sumbre cu speranţe de reformare din interior a capitalismului global (cum altfel decît din interior, cîtă vreme aceasta e caracteristica sa finală, de a îngloba totul şi a nu mai avea un exterior). Aşteptarea e chiar modul nostru de a fi, în izolare sau în carantină. Ceea ce este, însă, mai puţin evident e că abia aşteptarea, timpul aşteptării sau timpul ca aşteptare, e ceea ce ne descoperă istoria şi ne înzestrează cu simţ istoric. Nu putem vorbi despre un sens al istoriei decît ieşind din timpul ciclic al lui homo religiosus arhaic. Doar că tot religia – sau o altă religiozitate – e cea care ne descoperă, în primă instanţă, acest sens. Iată de ce s-a tot spus, pe diferite voci, că am devenit fiinţe istorice abia în era creştină, atunci cînd întreaga lume şi viaţă se (re)organizează în aşteptarea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, adică a Evenimentului final. În starea de aşteptare ne dedublăm; atenţia se bifurcă, sîntem încă aici, proiectîndu-ne deja dincolo, aşa cum îndeamnă Apostolul: „Vă spun, fraţilor, vremea s-a scurtat: (…) cei ce se folosesc de lumea aceasta, [să fie] ca şi cum nu (hôs mè) s-ar folosi de ea cu adevărat. Căci chipul acestei lumi trece” (I Cor. 7:29). Şi totuşi, pentru că aşteptarea se prelungea de o mie de ani şi mai bine, am descoperit (între timp) progresul, ca să ne dăm sens, devenind moderni – sau, cel puţin, hiperactivi şi tot mai individualişti.

În zilele acestea, ne confruntăm IRL (acronim desemnînd ceea ce încă rămîne, dar tot mai firav, în afara Reţelei de reţele digitale, conduita in real life) cu coşmarul contaminării, cu suspendarea în spaţiul-timp gri al carantinei, aşteptare pură: aşteaptă o vreme, de pildă, două săptămîni, să vedem dacă mai eşti încă unul dintre „noi, sănătoşii”… Într-o postare devenită „virală”, de la începutul crizei, o asistentă de la Spitalul de Boli Infecţioase din Alba Iulia avertiza: „Credeţi, oare, că este uşor doar să stai? Doar să aştepţi? Nu vreţi să ştiţi…” E drept, se stă enorm în faţa ecranelor şi se scrie enorm despre pandemie, iar sentimentul (nu doar starea) de urgenţă merge mînă-n mînă cu viralizarea unor postări. Printre festele pe care ni le joacă limbajul, iată şi o indicaţie despre tendinţa generală, după turnura digitală, de a concepe răspîndirea imediată la scară globală drept criteriu valoric fundamental: ce sinistru „succes” are COVID-19…

Nu e cazul să intrăm în panică, ni se tot repetă: chiar şi în cazurile grave, de regulă (dar ce fel de „regulă” e o normă statistică?), te vei putea întoarce printre „noi, sănătoşii”, după un mic anotimp în infern. Mult mai dramatică, mai crîncenă, poate fi aşteptarea după rezultatele unei biopsii. În timp ce aşteptarea ca iminenţă indefinit amînată a alegerii de sine, ca fugă de sine sau încremenire „în faţa porţii”, pînă în ultima clipă de viaţă, e de-a binelea tragică: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucît intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid” (Kafka, În faţa legii, trad. M. Isbăşescu).

În condiţii de (auto)izolare la domiciliu, fără „sihăstrie”, adică izolare lipsită de disciplină de viaţă şi exerciţiu ascetic, e greu să nu intrăm într-o (doar aparent paradoxală) frenezie a consumului, cu încă mai multă furie escapistă şi lipsă de discernămînt decît înainte. Facem binging, consumăm tot ce avem la îndemînă: inclusiv filme de categoria B, printre care ştim că au fost întotdeauna, la loc de cinste, horror-urile cu vampiri sau cu zombies. Lucrul cu adevărat înfricoşător, la genul acesta de filme, mi se pare a fi uşurinţa cu care „ai noştri” devin „ei”, duşmanii, inumanii. O muşcătură şi gata: iubitul tău devine un monstru de care trebuie să fugi. Dar poate nu e hazardat să vedem aici tocmai nucleul biopoliticii, termen serios abuzat în aceste zile.

Nu sînt puţini gînditorii influenţi din ultimele decenii ce au susţinut că sistemele politice moderne s-au constituit pe baza unei logici eminamente imunitare („Trebuie să apărăm societatea”), ce a contrabalansat şi, în situaţii excepţionale, chiar a pus între paranteze preocuparea de bază pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor celor guvernaţi. Asumînd o asemenea ipoteză, horror-urile de care vorbeam mai sus pot fi văzute ca o metaforă a anxietăţii constitutive pentru orice sistem biopolitic modern. E vorba de conştiinţa fragilităţii şi, în ciuda tuturor strategiilor de protecţie, a vulnerabilităţii corpului nostru: nu doar şi nu atît a trupului fizic, cît a corpului social. „Noi” e continuu ameninţat şi e permeabil. Iată coşmarul imunităţii: laşi un străin să intre pentru o clipă, să te atingă, şi gata, eşti muşcat; laşi o idee „necurată”, „nesănătoasă”, să-ţi pătrundă în minte, şi gata, ai devenit deja unul dintre „ei”, duşmanii, străinii sau monştrii. Eşti, cu alte cuvinte, iremediabil „virusat”.

Nu va exista nicicînd un vaccin care să ne protejeze de ideile proaste. Dar nici vreo cale ferită de orice riscuri pentru a avea idei noi. În loc să punem lacăte peste tot şi să aruncăm cheia, e bine să ne protejăm, în anumite situaţii, chiar de propriile noastre excese protecţioniste.

Iată de ce nu e doar necesar să ne izolăm, să #StămAcasă în aceste zile de cumpănă. Respectînd normele de distanţare socială, rămîne, totuşi, salutar să nu ne închidem şi minţile. Încercînd să nu ne expunem la virusuri, merită să riscăm expunerea la idei incomode, neaşteptate. Cultivîndu-ne discernămîntul şi verificînd orice ştire senzaţională din cît mai multe surse, e cazul să încercăm a privi lucrurile şi din perspective care să ne scoată din bula noastră. Altfel, vom rămîne cu peretele nostru de oglinzi, care nu face decît să ne îngîne convingerile, fobiile şi aversiunile, în loc să schimbăm, cu adevărat, idei, adică să comunicăm, să fim din nou împreună, la capătul nopţii.

(Titlul este un vers din poemul lui Konstantinos Kavafis, „Aşteptîndu-i pe barbari“)

Cristian Iftode este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București.

Mai multe