Făpturi de unică folosință
Natura sau Dumnezeu, indiferent cine ne place să credem că ne-a zămislit, ne-a înzestrat cu o abilitate extraordinară, pe care o privim adeseori drept trăsătura noastră esențială, cea care ne deosebește de celelalte vietăți: conștiința de sine. Multă vreme am crezut că doar noi avem această trăsătură uluitoare, doar noi putem să sesizăm că sîntem făpturi distincte de tot ceea ce se află în jurul nostru, să ne analizăm și să ne privim din afară și dinăuntru. Sau, cum preferă să spună filosofii, să fim obiect și subiect în același timp. Celelalte creaturi din natură sînt doar mașinării, mecanisme foarte sofisticate, dar lipsite de suflet și de emoții. Prin urmare, putem să ne purtăm cu ele după bunul nostru plac, ele nu suferă și nu au drepturi, ca orice altă mașinărie.
Această credință pe care am împărtășit-o secole de-a rîndul a fost mereu una cu două fețe, ne-a făcut să ne simțim făpturi cu totul speciale în sînul naturii, dar, în același timp, ne-a prilejuit și constatarea, dureroasă și de-a dreptul descurajantă pe alocuri, că sîntem singuri pe lume. Și totuși, după Darwin și revoluția extraordinară pe care a inițiat-o el în gîndirea noastră despre lumea vie, am descoperit treptat că această credință sublimă și exasperantă în același timp e mai degrabă o exagerare, nu sîntem singurele făpturi înzestrate cu conștiință de sine. Avem, într-adevăr, o conștiință de sine rafinată, poate sîntem, din această perspectivă, cea mai evoluată specie de pe planetă, dar nu avem doar noi această trăsătură extraordinară. Împărțim lumea cu multe alte făpturi care au și ele licăriri de conștiință, suferă și se bucură, se tem și se miră. Pe scurt, sînt ca noi, chiar dacă mai puțin.
Dar conștiința de sine nu ne-a servit nici pe departe doar pentru atîta lucru, pentru a ne împăuna, o vreme, cu superioritatea noastră în raport cu natura. Ea ne-a oferit o abilitate uluitoare de a ne descurca mai bine, de a supraviețui într-un mediu ostil, adeseori, capacitatea de a ne agăța de viață cu încăpățînare, chiar și atunci cînd sorții par să fie complet împotriva noastră. De pildă, ne-a permis să înțelegem că ceea ce numim îndeobște trupul sau corpul nostru este o mașinărie de unică folosință. E un mecanism sofisticat și poate îndura multe abuzuri, ce-i drept, ne ține o vreme, dar cu timpul se deteriorează și se degradează pînă cînd se prăbușește de tot sau nu mai funcționează. Am putea spune că tocmai pornind de la această constatare banală, în esență, cu privire la vulnerabilitatea corpului nostru, una pe care avem prilejul să o facem cu toții pe măsură ce înaintăm în vîrstă, s-a născut medicina, adică știința (și în egală măsură arta) de a ne petici trupul, de a-l îngriji și recondiționa constant, pe cît ne stă în putință. Nu știm precis cînd a apărut prima oară medicina, dar putem bănui că ne-a însoțit dintotdeauna, într-o formă sau alta. Ca ființă conștientă de sine, omul pare să fi avut mereu înclinația de a se îngriji de sine.
Treptat, apoi, pe măsură ce am ajuns să cunoaștem mai multe despre ceea ce numim generic viață, am putut să peticim mai bine această mașinărie fără de care nu ne putem mișca prin lume și să o păstrăm în stare de funcționare mai multă vreme. Astăzi am intrat deja într-o nouă eră, din acest punct de vedere, una care ne promite nu doar conservarea corpului în stare optimă pentru cît mai multă vreme – cercetările pe tema încetinirii procesului de îmbătrînire promit tocmai acest lucru –, ci și să-l facem mai bun, mai performant. Ceea ce inițial părea să fie doar o idee năstrușnică, o utopie născocită de mințile mai visătoare, a devenit, treptat, o posibilitate reală și în ultima vreme o adevărată ideologie. Human enhancement sau ameliorarea umană nu mai e o etichetă superficială pentru ambiția și visul nostru de a ne modela pe noi înșine și de a ne îmbunătăți performanțele, ci o denumire generică pentru o serie de tehnologii care promit transformarea visului în realitate. Odată cu această posibilitate, au apărut și o mulțime de întrebări tulburătoare pe care mulți eticieni s-au grăbit să le ridice și să încerce să le răspundă. De fapt, ele ocupă o mare parte a acelei părți a filosofiei numită etică aplicată. De pildă, ar trebui, oare, să facem acest lucru, să ne ameliorăm sau îmbunătățim corpul? La prima vedere, răspunsul pare să fie unul categoric afirmativ. Dar ce consecințe ar putea să apară cu timpul? Apoi, cum ar fi echitabil să facem acest lucru? Pentru că, desigur, acesta nu e un proces simplu, tehnologiile care ne permit să ne îmbunătățim aspectul fizic, să ne îmbunătățim performanțele corpului sau să ne înlocuim, chiar, organele care nu mai funcționează corespunzător sînt complicate și costă mult. Nu e ca și cum te duci la atelierul auto să-ți pui anvelopele de iarnă. Iar costurile ridicate sînt, ca întotdeauna, prohibitive, ceea ce înseamnă că au acces la acest proces doar cei care-și permit. Oare nu vom crea astfel inegalități și mai mari?
Sigur că o parte a acestor întrebări și îngrijorări și-au pierdut din importanță pe măsură ce costurile asociate cu aceste procese de ameliorare au scăzut. De pildă, accesul la medicina și chirurgia estetică a devenit, în ultimele decenii, un bun comun. Astăzi, nu ne mai îngrijorează gîndul că numai cei care-și permit vor fi mai frumoși, ci mai degrabă gîndul că am ajuns să exagerăm în căutarea frumuseții și că ajungem mai degrabă să o caricaturizăm prin exagerări și buze, pardon, tușe prea groase.
Dar ameliorările permise de cunoașterea noastră din ce în ce mai avansată cu privire la procesele sofisticate care stau la baza vieții și evoluției organice nu se opresc aici. Astăzi vorbim și de posibilitatea de a ne ameliora și îmbunătăți nu doar corpul, ci și mintea, performanțele noastre cognitive și chiar morale. Și, desigur, și această posibilitate ridică, la rîndul ei, o mulțime de întrebări dificile și complet noi, întrebări pe care nu am mai avut motive să ni le punem pînă acum. Pe scurt, medicina a ajuns astăzi în punctul de a ne oferi șansa să devenim oameni mai buni din toate punctele de vedere. Dacă ar fi să dramatizăm puțin, am putea spune că omul, această făptură de unică folosință, a ajuns, în sfîrșit, să se poată reinventa singur, transformîndu-se într-o făptură mai sofisticată, mai performantă, mai de lungă durată. Chiar dacă sîntem, încă, la început de drum, putem spune că ne îndreptăm în această direcție cu pași mari, optimiști și plini de încredere, ca niște pribegi către tărîmul făgăduinței. Posibilitatea e, într-adevăr, tulburătoare, dacă stăruim puțin asupra ei. Cea mai mare parte a întrebărilor și îngrijorărilor ridicate pe această temă se îndreaptă, așa cum aminteam mai devreme, în direcția evaluării consecințelor pentru cei din jur, pentru comunitate și principiile fundamentale pe care încercăm să o construim în continuare: echitate, egalitate de șanse, drepturi etc. E firesc, fără îndoială, să fim preocupați de toate aceste posibile consecințe. Dar poate merită să reflectăm puțin și asupra schimbărilor pe care aceste ameliorări uluitoare pe care ni le putem aduce nouă înșine le vor produce pe dinăuntru. Cum ne vom simți, odată ameliorați sau îmbunătățiți, fizic și mental? Vom mai fi, oare, aceleași făpturi? Conștiința efemerității și imperfecțiunii noastre e adînc înrădăcinată în mintea noastră, chiar dacă, din afară, părem să ne comportăm de multe ori ca și cum nu am avea nici o idee despre asta. Dar, în sinea noastră, fiecare dintre noi știe că e doar o astfel de făptură de unică folosință, menită să se deterioreze treptat sau brusc pînă la inutilizare și dispariție. Ce se va întîmpla cu conștiința noastră de sine odată ce vom elimina, chiar dacă treptat, această trăsătură definitorie care ne-a însoțit de la primele licăriri de inteligență?
O bună parte din istoria noastră înclină către un răspuns pesimist la această întrebare. Avem o fascinație de multe ori irezistibilă pentru nesăbuință și adeseori ignorăm cu seninătate lecțiile pe care ni le dă propria experiență de viață. Poate că ne vom lăsa purtați de lăcomie și de obsesia de a fi obiect de invidie pentru cei din jurul nostru. Măcinați de prejudecata că invidia semenilor noștri este direct proporțională cu superioritatea sau valoarea propriei noastre persoane, poate că ne vom comporta asemeni celui care cîștigă o avere la loterie și o risipește apoi în plăceri frivole, dar costisitoare, un tipar uman pe care îl întîlnim la tot pasul. Cum observa Simon Blackburn la un moment dat în Mirror Mirror, în aceeași cheie pesimistă, puțini oameni au capacitatea de a rezista lăcomiei, indiferent de educație sau de poziția socială. Sau poate vom fi mai înțelepți și vom trăi mai frumos și mai bine decît am făcut-o în trecut. Poate că trupurile noastre mereu ameliorate și mințile noastre mai ascuțite ne vor permite, în sfîrșit, să ne croim un drum mai echilibrat prin viață, să ne dedicăm viața în plus cîștigată prin ameliorare unor pasiuni nobile și să investim mai multă energie în urmarea idealului de a construi, fiecare după puterile sale, o lume mai bună, o lume cu mai puțină suferință, cu mai puține lipsuri și cu mai puține vicii. A doua variantă pare, desigur, una utopică și aproape revoltător de naivă. Dar avem, totuși, dreptul de a visa, nu-i așa? În sfîrșit, dacă lăsăm reveriile deoparte, nu e deloc limpede ce vom face cînd această promisiune a depășirii condiției noastre naturale va ajunge să fie pe deplin la îndemîna tuturor. Poate că ne vom îndrepta în ambele direcții schițate mai devreme, așa cum am făcut și pînă acum. De la descoperirea focului și pînă în prezent, unii semeni ai noștri au fost măcinați de vicii, alții s-au străduit să cultive cele mai nobile virtuți născocite de mintea noastră și să le trezească și în cei din jurul lor. Dar cred că, orice am alege să facem, pe dinăuntru nu vom mai fi aceleași făpturi ca pînă acum. Odată ce conștiința efemerității și fragilității noastre, prezentă în mințile noastre oricît de mult am fugi de ea, va dispărea treptat, înlocuită de convingerea că putem mereu să ne înlocuim ceva, să ne îmbunătățim o parte sau alta din ceea ce ne alcătuiește, ne vom schimba irevocabil felul de a fi. Povața existențialiștilor de a trăi cu conștiința permanentă a importanței alegerilor noastre, atît de plină de rost pentru o viață scurtă, așa cum ne plîngem mereu că este viața noastră, va deveni sterilă și inutilă dintr-o dată. Cînd ai în față o veșnicie sau, în orice caz, un timp suficient de lung, alegerile pe care le faci nu mai contează prea mult pentru că sînt constant repetabile. Dacă la 50 de ani regret că nu am făcut prea multă mișcare cînd aveam 20 de ani și nu mi-am format reflexul de a mă îngriji de condiția mea fizică, regret numai pentru că acum, la 50, nu mai am prea mult timp să formez acest reflex și oricum e mult mai greu să o fac cu trupul meu de acum. Dar dacă aș avea suficient timp înaintea mea și dacă trupul meu și-ar putea recăpăta forța și mobilitatea pe care le avea la 20 de ani, aș face-o și acum. Dar, desigur, numai dacă aș înțelege cu adevărat că e important să fac asta, că merită cu adevărat să trăiesc altfel. Tatăl meu avea o vorbă pe care o repeta ori de cîte ori se ivea prilejul să depene amintiri, de obicei la cîte o agapă cu prietenii apropiați: mi-aș dori să am iar 20 de ani și mintea de acum. Nu spunea niciodată ce ar face dacă s-ar întîmpla minunea, doar privea puțin în gol cu un zîmbet abia schițat și apoi revenea la prezent și la forfota petrecerii. N-am înțeles decît tîrziu, cînd am ajuns să am și eu vîrsta lui de atunci, ce voia, de fapt, să spună. Poate că aici e secretul pentru a ne putea bucura, cu adevărat, de această promisiune fascinantă a tinereții fără bătrînețe și vieții fără de moarte pe care ne-o oferă astăzi tehnologiile medicale: să nu uităm prea ușor trecutul și să învățăm din experiențele noastre de viață. Să devenim ceva mai lucizi și, de ce nu, mai înțelepți. Altfel, mă tem că va fi totul pentru nimic, vom fi mai frumoși, vom trăi mai mult, vom fi tineri mai mult, dar vom face aceleași greșeli și vom cădea în aceleași ispite. Pe scurt, nu vom mai fi făpturi de unică folosință, dar n-am cîștiga mare lucru. Ar fi, mai degrabă, ca o rătăcire printr-un labirint de oglinzi în care reflexia noastră ar arăta din ce în ce mai bine, amăgindu-ne cu gîndul că noi înșine sîntem din ce în ce mai buni. Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint. Iar pentru aceasta, firul Ariadnei nu poate porni decît dinăuntru, niciodată din afară.
Laurențiu Staicu este consilier filosofic și profesor la Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, și directorul Centrului de Cercetări în Logica, Filosofia și Istoria Științei din cadrul aceleiași universități. Cea mai recentă carte publicată: Socrate în blugi sau filosofia pentru adolescenți, Editura Trei, 2020.