Fantomele Imperiului
Cei doi grăniceri păreau ieșiți dintr-o matrice. Înalți, ochi albaștri, figuri impasibile, uniforme kaki, uriașe șepci sovietice, cum mai văzusem doar în imagini de la parade. În timp ce ne escortau tăcuți, după ce ne spuseseră, scurt, să-i urmăm, gîndul m-a dus la Imperiul lui Kapuscinski, cartea în care a povestit cele patru întîlniri ale sale cu Uniunea Sovietică: în copilărie, cînd Armata Roșie a atacat pe la spate Polonia invadată de naziști, la cîțiva ani după moartea lui Stalin, apoi în perioada de glorie și, în sfîrșit, atunci cînd începuse să se prăbușească. Întîlnirea de care mi-au amintit grănicerii a fost cea de-a doua, care a avut loc în 1958, în mijlocul unui pustiu înghețat, la granița dintre China și URSS, unde oprise, pentru controale, trenul Beijing-Moscova. Kapuscinski descrie sîrma ghimpată, armele care fixează pasagerii din foișoarele de tragere, militarii înșiruiți de-a lungul trenului, ciobăneștii germani furioși pe care unii dintre ei îi țin în lese. O carte în engleză este subversivă, banala cașă e suspectă și este vărsată pe mese pentru a fi cercetată cu degetele și nimeni nu schițează un zîmbet. Imperiul e amenințător. Pasagerii o știu prea bine.
Uniunea Sovietică se prăbușise de aproape treizeci de ani cînd am călcat prima oară pe ceea ce fusese teritoriul său, dar chiar dacă trecuse o generație și acum era o altă țară, în cei doi grăniceri păreau să fie fantome ale celor ce păziseră, pe vremuri, Imperiul. Aceleași uniforme, aceeași atitudine menită să intimideze, aceeași impasibilitate a celui care exercită autoritatea. Pînă și micuța noastră scenetă părea a fi proiecția unor povești din alte vremuri: eu și colegul meu veneam de dincolo și eram indezirabili într-o țară în care tocmai fusese reprimată o revoltă împotriva comuniștilor. Țara era Republica Moldova, scena de mai sus avea loc pe aeroportul din Chișinău, la cîteva zile după Revoluția Twitter din 7 aprilie. N-am reușit să intru în acea zi în Moldova, însă am revenit după cîteva săptămîni. Aveam să descopăr atunci, și în anii care au urmat, că grănicerii de care mă lovisem prima oară nu erau singurele fantome ale Imperiului.
***
La intersecția străzilor București și Armenească e o casă roz, pe care se află o placă de marmură cu următoarea inscripție: „Aici, din octombrie 1901 pînă în martie 1902, s-a aflat prima în Rusia tipografie ilegală a gazetei leniniste Iskra”. În fața hotelului Cosmos tronează statuia ecvestră a banditului-revoluționar Grigori Kotovski, al cărui nume e legat de fondarea unei așa-zise republici moldovenești în Transnistria și de tezele etno-lingvistice ale „moldovenismului”, care, un secol mai tîrziu, încă mai otrăvesc minți. Alveola care desparte în două bulevardul Grigore Vieru e urîțită de monumentul cenușiu al „Eroilor Comsomolului Leninist”. Pe strada Nicolae Iorga, la nr. 11, în curtea vilei în care e sediul Partidului Comuniștilor, se află un bust al lui Lenin. Străzile și-au schimbat numele, dar urmele Imperiului au rămas, ca niște oase care, după cîteva ploi, se ivesc din groapa puțin adîncă în care au fost aruncate. Le găsești și în afara Chișinăului, pînă la fosta graniță a URSS, acolo unde nimeni nu a avut curajul să dea jos de pe soclu tancul T34 cu țeava îndreptată spre România, iar sîrma ghimpată a fost scoasă doar la douăzeci de ani după ce căzuse Zidul Berlinului.
Imperiul își strigă cîntecul de sirenă pe Nostalgiya, canal TV care are ca siglă secera și ciocanul și difuzează înregistrări din perioada URSS, dar și în nostalgia celor care își amintesc că „pîinea era 16 copeici și cîrnațul două ruble”. Imperiul se arată în panglicile Sfîntului Gheorghe, purtate pe piept de 9 Mai, cînd se sărbătorește victoria în mitologizatul Mare Război pentru Apărarea Patriei, dar și în povestea cu jandarmul român care i-a dat o palmă lui bunelu’, poveste ce ți se spune de atîtea ori încît ajungi să crezi că bunelu’ a fost un soi de Adam din care se trage jumătate din populația țării. Imperiul o ține lipită de scaun pe Zinaida Greceanîi, fiică a unor deportați, atunci cînd Parlamentul comemorează victimele deportărilor, pentru că dacă Fratele cel Mare a zis că 2 + 2 = 5, atunci tragedia propriei familii și a altor sute de mii de persoane nu a existat. Imperiul se vede și în cîte un Șarik pe care se întîmplă să îl mai întîlnești pe acolo, făcîndu-te să te întrebi cum de a nimerit, din paginile lui Bulgakov și mizeria epocii lui Stalin, tocmai la masa ta. Sau cum ai nimerit tu la a lui.
***
Kapuscinski avea doar șapte ani atunci cînd s-a întîlnit prima oară cu Imperiul. URSS a atacat Polonia. Pinsk, orașul natal al lui Kapuscinski, e în zona ocupată de ruși. Cînd începe războiul, Ryszard este cu mama și sora lui mică undeva la țară. Pleacă toți trei spre Pinsk. Trec prin sate care ard, pe drumuri presărate cu cai morți, în mijlocul unui șuvoi de civili care fug din calea invadatorului. Rușii le-au luat-o însă înainte: la marginea Pinskului întîlnesc marinarii flotei de la Marea Neagră. Sînt furioși și transpirați. Și-au montat la puștile lungi baionetele și le îndreaptă către mulțimea de femei și copii care plîng, imploră, cad în genunchi cu mîinile ridicate.
La trei decenii după ce Kapuscinski și-a scris cartea, armatele s-au pus, din nou, în mișcare și, nu așa de departe de Pinsk, s-au văzut aceleași șuvoaie de mame și copii care fug, aceleași chipuri amenințătoare ale militarilor din armata care invadează. De parcă strigoii celor de atunci au ieșit din morminte, chemați de un duh rău care ar vrea s-aducă înapoi din morți Imperiul.
Cătălin Gomboș este jurnalist. A a fost corespondent în Irak și Afganistan (2003-2008) și Republica Moldova (2009-2012) pentru Radio România. A publicat volumul Piano Man în Casa Războiului: Însemnări din Irak și Afganistan (Editura Corint, 2021).
Foto: Statuia lui Grigori Kotovski din Chișinău (wikimedia commons)