Fanteziile şi frica, dezlănţuite. Sîntem siguri de ceea ce nu cunoaştem deloc şi ne îndoim de lucruri elementare

15 ianuarie 2020   Tema săptămînii

Siguranţa referitoare la anumite lucruri izvorăşte din aceeaşi sursă ca şi nesiguranţa referitoare la altele: conspiraţionismul! Sîntem siguri de ceea ce nu ştim deloc (pentru că am auzit o teorie despre…) şi sîntem nesiguri despre ceea ce ştim foarte bine (pentru că am auzit o teorie despre…). Conspiraţionismul ne sugerează că lucrurile elementare şi absolut verificabile sînt altfel (Pămîntul este de fapt plat!) şi că lucruri complicate, la a căror verificare directă n-avem acces sau nu avem cunoştinţele necesare, sînt şi ele tot altfel („turnurile WTC au căzut din cauză că le-a dinamitat CIA-u!“). Rădăcina acestor probleme pare să fie larga circulaţie liberă şi neierarhizată a informaţiei. E, în final, o problemă nouă a unanimităţii şi va trebui să dezvoltăm anticorpi noi pentru ea. Pînă una-alta sîntem expuşi unui virus teribil şi nu avem protecţie de nici un fel.

● Frica – sistem imunitar mental. Se ştie că sistemul imunitar caută permanent inamici. Dacă mediul e prea curat, lipsit de inamici naturali (bacterii etc.), sistemul imunitar o va lua razna: va inventa inamici imaginari, deci va produce alergii. În acelaşi fel pare să se întîmple şi cu frica: pentru că omul trăieşte astăzi într-un mediu tot mai sigur, „sistemul imunitar al fricii“ îşi caută inamici imaginari, dintre cei mai ciudaţi. Astfel, începem să ne temem, de exemplu, de efectele secundare ale unui vaccin (care sînt extrem de rare). Frica convinge astfel, că vaccinurile sînt periculoase, şi apare aici o siguranţă demnă de o cauză mai bună. Siguranţa aparentă a convingerilor pare să formeze o pereche dinamică cu frica şi nesiguranța (care stau ascunse în profunzimile psihice ale celui care dă verdicte absolute).

● Mefienţa şi verdictul absolut ca duşmani ai democraţiei. Siguranţa părerilor şi verdictele absolute sînt un rezultat al pierderii „gîndirii dilematice“ și al mefienței generalizate față de reprezentanţii noştri democratici. Verdictele finale pe care le dăm tot mai des sînt, fără să o realizăm, o ameninţare la însăşi baza democraţiei, căci „societatea deschisă e o societate care se autocorectează şi, de aceea, deteriorarea capacităţii unei societăţi de a-şi corecta greşelile e ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze cel mai tare“. Asta mai ales pentru că „democraţia e regimul politic care se potriveşte cel mai bine epocii nemulţumirii, în care trăim“ (Ivan Krastev, „In Mistrust We Trust“, 2012)

● „Piramida“ şi „peisajul“ – de la ierarhia de idei la reţeaua de idei. O paradigmă esenţială s-a schimbat în lume: fosta „piramidă a raţiunii“ (totul derivă logic din principii unice, aflate la vîrful piramidei: Dumnezeu, Raţiunea etc.) a fost înlocuită cu „peisajul raţiunii“ (totul este interconectat, dar fără legături ierarhice, ci ca o reţea de idei, concepte sau valori). Acest lucru duce la pierderea încrederii în ierarhiile clasice („BBC sau omul de știință știu ce spun“). Discuţia din curentul postmodernist, care a deconstruit naraţiunile clasice, pare să fi ajuns şi la omul de rînd, care nu mai ştie cum să se orienteze în acest nou „peisaj de idei“, care îi pare nenatural, fără un sus şi un jos, fără ierarhii clare.

● „Părerita cronică“ – o maladie naţională în România. Sportul datului cu părerea, atît de popular în România (fotbalul e nimic!), se suprapune peste aceste tendinţe globale. Prezenţa atîtor păreri personale, fanteziste şi neverificabile în spaţiul public, ne stimulează să emitem şi noi una. Părerile circulă în România ca meme-urile lui Dawkins. Cu cît sînt mai năstruşnice şi mai apte de a convinge prin construcţia lor, ele se impun în biotopul conspiraţiilor şi fanteziilor colective şi devin „pietre fundamentale“, care construiesc împreună mentalitatea publică. Pietrele fundamentale sînt selecţionate natural, au cîştigat concursul naţional de minciuni și fantezii.

Dacă adăugăm acestei situaţii româneşti faptul că sistemul de învăţămînt s‑a prăbuşit complet, realizăm că avem de-a face cu o maladie naţională pentru care „vaccinarea“ prin educaţie pur şi simplu a dispărut. În felul acesta, boala îşi face mendrele nestingherită, după ce a cucerit punctele-cheie: talk-show-urile și presa de bulevard, de unde răspîndeşte în continuare virusul nesiguranţei şi teorii ale conspiraţiei. Virusul nesiguranţei pregăteşte terenul, apoi teoriile conspirației construiesc în victimă siguranţe noi, mincinoase şi profund nocive.

Horia Marinescu este arhitect şi cetăţean al Europei, activ între Viena şi Bucureşti.

Mai multe