Family Portrait
Să te uiți pe furiș, la o fereastră unde e lumina aprinsă, mai ales vara, spre seară, cînd geamul e deschis și căldura intră în casă, iar de dinăuntru nu ajung afară decît vocile joase și zgomotul tacîmurilor, să privești cu sentimentul că acolo, înăuntru, e o oază de fericire și înțelegere, e ca și cum ai vedea o reclamă populară la cereale, cu oameni veseli, care iau micul dejun. Exact ca în piesa „Family Portrait“ a lui Pink. In a family portrait we look pretty happy. Aproape fericiți. Destul de, suficient de fericiți. E atît de ușor să ți-i imaginezi pe alții fericiți cînd te uiți pe fereastra familiei lor. Îți ia ceva timp să înțelegi că cele mai teribile războaie se dau adesea în bucătăria familiei, că acolo se împarte și se desface lumea, acolo ies la iveală monștrii și tot acolo sînt ei înăbușiți, în mod mai mult sau mai puțin stîngaci sau agresiv.
Familia nu a fost niciodată unul din visele mele. Am fost singură la părinți. Am un singur copil pe care îl cresc singură. Sînt străină de mesele la care se reunesc părinții, copiii, nepoții, frații, surorile, mătușile, unchii și verișorii. Trebuie să fie interesant să te oglindești de fiecare dată în atîția oameni, de care să fii legat inevitabil prin naștere. Trebuie să fie straniu să le aparții tuturor celor din jurul mesei, să simți confortul și disconfortul apartenenței. Probabil că am una dintre cele mai mici familii din univers. În familia mea întotdeauna e loc pentru altcineva la masă. Încă de cînd eram mică am înțeles că toate familiile au secrete și duc războaie și că toate familiile par fericite în portretele de familie. Aproape fericite. Suficient de fericite. Încă de cînd eram mică am înțeles că e atîta intimitate în familie încît uneori poți simți nevoia să iei distanță. Încă de atunci am descoperit că oamenii vor să știe ce se întîmplă în alte familii, ca să simtă că ei sînt mai norocoși sau dimpotrivă. Pentru asta a fost creat serialul Dallas, la care toate familiile din România se uitau în serile anilor ’80. Familia e un mister cu care în principiu trebuie să conviețuiești.
Cel mai mult îmi place, în dicționar, la definiția familiei, expresia „aer de familie“. Un aer de familie poți împărți cu oricine altcineva. Aerul de familie nu te obligă la nimic, e o mărturie diafană și naturală a ceva ce vine de dinăuntru și te unește cu altcineva. Cred că poți face parte din mai multe familii deodată și te poți înrudi foarte bine cu oameni perfect străini. Cel mai mare pericol într-o familie e ca aceasta să închidă ușile spre exterior, să transforme celula de bază într-o capsulă perfect etanșă. Îmi amintesc cum îi primea Mama, bunica mea maternă, pe toți călătorii și străinii care treceau prin fața porții și aveau nevoie de ajutor: bucovineni veniți cu mere de vînzare iarna, corturari care se mutau dintr-o parte în alta, vînzători de pepeni verzi la sfîrșitul verii, femei cu copii în brațe care cereau cozonac în zilele de sărbătoare.
Familiile pot fi de toate felurile. În doi, în trei, în mult mai mulți, cu oameni asemănători, cu oameni diferiți, cu oameni care se iubesc sau nu, căsătoriți sau nu, cu oameni fideli unii altora sau nu. Aparent, familia e standardul, dar nu există de fapt un standard pentru cum trebuie să fie familia. De cîte linguri și furculițe e nevoie într-o casă ca să fii sigur că acolo locuiește o familie adevărată? Trei, patru, opt, ca-n Albă ca Zăpada și cei șapte pitici? Iar piticii erau o familie sau doar o echipă de mineri care scotoceau după aur? Ce înseamnă o familie? Definiția oficială nu prea lasă loc de discuții: formă socială de bază, realizată prin căsătorie, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți). E loc mereu pentru revizuit definițiile de dicționar.
Svetlana Cârstean este scriitoare.
Foto: R. Towne, Flickr