Familia creştină în lumina tradiţiei ortodoxe

Pentru creștinism, omul este cununa creației, fără existența sa nimic din cele create neavînd rost. Însă nu este vorba doar despre om în general, ci despre omul identificat ca bărbat și femeie. Dumnezeu a săvîrșit o taină extraordinară prin crearea lui Adam și a Evei în rai, binecuvîntînd „familia paradiziacă“, poruncindu-le să crească, să se înmulţească şi să umple pămîntul (Facere 1, 27-28). Astfel, creat de Dumnezeu după chipul său, omul avea un destin teocentric, acela de a rămîne în comuniune deplină cu Creatorul său. Nici un sistem de gîndire umană nu îi acordă omului demnitatea și valoarea pe care i-o acordă credința creștină, anume de a purta în sine „chipul lui Dumnezeu“. Altfel spus, la fiecare naștere a unui om pe pămînt, Dumnezeu își imprimă încă o dată chipul Său în lume. Destinul uman, din punct de vedere creștin, este acela de a atinge asemănarea cu Dumnezeu, în bine, în iubire, în bunătate, în libertate etc.

Această viziune originar iudaică asupra omului și asupra familiei a fost preluată și înălțată în creștinism. Asemănînd unirea dintre bărbat și femeie cu unirea dintre Hristos și Biserică, una din cele mai mari taine ale istoriei mîntuirii, Sfîntul Apostol Pavel numeşte însoţirea acestora „taină mare“ (Efeseni 5, 32). Așa cum Hristos conduce Biserica spre mîntuire, tot la fel destinul familiei creștine este sfințenia vieții soților. Creștinismul cunoaște două căi de asumare a vieții binecuvîntate de Dumnezeu: familia și monahismul. Marele teolog rus Paul Evdokimov spunea că „sfinţenia monahală şi sfinţenia conjugală sînt cei doi versanţi ai Taborului; culmea şi a unuia şi a celuilalt este Duhul Sfînt. Cei ce ating vîrful prin una sau prin alta dintre cele două căi intră în «odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului»“. (Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfinţenia iubirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, Ed. Christiana, Bucureşti, 1994, p. 94) Așadar, ne căsătorim ca să ne mîntuim. Iubirea mirilor, binecuvîntată în cadrul Tainei Cununiei, trebuie să sporească și să crească, să devină o flacără vie arzătoare.

Spuneam mai sus că arhetipul spiritual al căsniciei este relaţia dintre Hristos şi Biserică. Bărbatul devine cap al soţiei şi al familiei nu în virtutea puterii sale fizice sau intelectuale, ci prin faptul că se smereşte, se jertfeşte şi este gata să-şi dăruiască viaţa pentru soţia și familia sa, precum Hristos și-a dat o pentru Biserică. Văzînd această jertfă, soţia trăieşte cu acea teamă sfîntă de a nu-l supăra pe soțul care o iubeşte atît de mult, fiind astfel chemată la aceeaşi jertfă şi smerenie la care este chemată Biserica de către Hristos. Aceasta este taina familiei creştine. Atunci cînd în centrul familiei este prezent Dumnezeu și iubirea Sa, aceasta devine un organism în care pulsează veşnicia.

Destinul familiei în tradiția ortodoxă este marcat de conținutul slujbei cununiei, care are, între altele, în centrul său punerea inelelor în mîini, unirea mîinilor mirilor, precum și așezarea și luarea cununiilor de pe capetele acestora. Aşezarea cununiilor este pregustarea unui act eshatologic. Aşa cum martirii şi asceţii au primit cununile victoriei la sfîrşitul vieţii trăite pentru Hristos, tot aşa celor doi miri le este promisă cununa victoriei din partea lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dînşii“. De aceea, la sfîrşitul slujbei se iau cununiile, care le au fost doar promise, ele fiind încredinţate lui Dumnezeu: „Primeşte cununile lor în împărăţia Ta, păzindu-i curaţi, fără prihană şi neasupriţi în vecii vecilor“.

Această rugăciune rostită de preot spre finalul slujbei nu arată terminarea luptei, ci abia începutul ei. Această strădanie pentru o viață sfîntă, în iubire, adevăr, înțelegere și credință, este dusă de soț și soție împreună cu Hristos. Altfel spus, în actul căsătoriei, cei doi miri pornesc în călătoria comună a unei vieţi de asceză, de sfinţenie şi de ascultare, pentru a primi în cele din urmă cununa biruinţei din partea lui Hristos. Acest drum spiritual marcat de căderi și ridicări, de însoțirea îngerilor, dar și de invidia diavolilor, este reprezentat foarte frumos în pictura mînăstirilor din Bucovina sub forma celebrei Scări a raiului, în capătul căreia așteaptă Hristos cu cununa pregătită. Însă o primește doar cel care urcă pînă la capăt, cel care nu a încetat să adauge iubire peste iubire, osteneală peste osteneală, dorință peste dorință, bunătate peste bunătate, har peste har.

Familia creștină se loveşte însă de realitatea experienţei practice a umanităţii căzute şi nu poate trăi deplin, din felurite motive, înălțimea acestei chemări. Cel mai mare dușman al familiei creștine este egoismul personal, dublat de nesinceritatea și orgoliul soților, care sînt cauzele destrămării multor căsnicii. Mîntuitorul Hristos, care în Cana Galileii a preschimbat apa în vin, poate însă schimba orice criză familială într-o speranţă nouă, poate aduce bucurie acolo unde ameninţă lipsurile şi tristeţea, poate aduce lumină acolo unde este întuneric. 

Daniel Benga este profesor de istoria bisericii la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și preot la Biserica „Sfîntul Ștefan – Cuibul cu Barză“ din Capitală.

Foto: R. August, Flickr