Familia britanică
Modelul familiei tradiţionale nucleare (soţ, soţie, copii) este în declin, în Marea Britanie, cu unele voci prezicînd că, pînă în anul 2020, vor exista mai multe persoane singure decît căsătorite. Marea Britanie ar deţine recordul european al divorţurilor: din trei căsătorii, două se destramă. Ca atare, modelul familiei monoparentale este în ascensiune: un copil din patru este crescut de un singur părinte, în general mama – încă un record la nivelul Europei occidentale, unde rata similară medie este de 16% faţă de rata britanică de 24% (conform datelor oferite de The Marriage Foundation şi Eurostat). Această situaţie se mai datorează şi numărului mare de femei care aleg să aibe copii fără a fi căsătorite, deoarece majoritatea lor se califică astfel mai uşor pentru ajutoarele financiare de la stat.
Numărul copiilor într-o familie britanică este în medie de trei. În familia fostului meu soţ britanic, aproape fiecare rudă avea trei copii, care la rîndul lor au adus pe lume încă alţi trei copii, care probabil vor repeta acest model în viitor. Cu atîţia verişori, unchi şi mătuşi, rude de gradul al doilea şi al treilea, naşi de botez (care sînt şi ei cel puţin trei pentru fiecare bebeluş), singura problemă era reamintirea numelor fiecăruia. Căsătoriile lor erau prilej de adunare a familiei cu mare pompă şi stil, cu nunţi care costau cam 10.000 de lire sterline. Majoritatea acestui tip de familii britanice stabile şi înstărite, cu pedigree aristocratic, încă perpetuează, poate involuntar, modelul stabilit pe vremea expansiunii Imperiului britanic, sub regina Victoria. Atunci, nevestelor britanice li se spunea să nască soţilor lor trei fii: primul va fi cel care va moşteni averea familiei, al doilea va merge în străinătate pentru gloria imperiului, iar al treilea va fi pentru creşterea numărului membrilor de familie. În familiile catolice, care se bizuie pe metode de contracepţie naturală, numărul copiilor poate fi foarte mare, în jur de opt.
În acest context istoric, ideea copilului unic la părinţi a devenit o stigmă care a durat pînă în zilele noastre. Crescînd eu însămi singură la părinţi în România anilor ’70, nu am avut impresia că aceasta ar fi o problemă decît atunci cînd am ajuns să trăiesc în Anglia anilor ’90, iar apoi am devenit şi eu mama unui singur copil. Chiar am fost sfătuită de una dintre rudele britanice (mamă a cinci copii) să mai nasc încă alţi cîţiva, deoarece copiii singuri sînt dificili, îţi solicită atenţia constant şi te obosesc enorm, dar, dacă ai mai mulţi, ei ajung să aibă grijă unii de alţii, iar viaţa ta de părinte este mult mai uşoară...
Un alt model pe care l-am trăit în România era cel al familiei extinse: părinţi şi copii trăind sub acelaşi acoperiş cu bunicii, care puteau astfel să se ocupe direct de copiii mici, cînd părinţii erau la serviciu (sau la muncile cîmpului, în cazul celor de la ţară). Acest model nu este preferat în Marea Britanie. Cei înstăriţi îşi trimit copiii la boarding schools (internate) particulare, scumpe şi de prestigiu, sau în primele faze îşi angajează nannies (guvernante permanente), au-pairs (fete din alte ţări, care trăiesc cu familia, venite să studieze limba şi viaţa britanică) sau baby-sitters (persoane calificate, care văd de copii, pe perioade scurte, cînd părinţii se duc la teatru, de exemplu). Bunicile din aceste familii nu îşi oferă sprijinul decît cu mare reticenţă, fiind ocupate cu vieţile personale, şi în orice caz nu vor dori să locuiască împreună cu odraslele lor sau să aibă grijă de copiii acestora, în mod constant. Cei mai puţin înstăriţi vor apela la ajutorul bunicilor, dacă aceştia doresc şi sînt capabili de aşa ceva, dar nici în acest caz ei nu vor locui în aceeaşi gospodărie.
Recent, un nou model de familie a apărut în Marea Britanie, unde cam una dintr-o sută de familii este alcătuită de persoane gay, bisexuale sau transsexuale, care adoptă copii sau recurg la alte metode. Un exemplu faimos este cel al lui Sir Elton John şi al soţului său, David Furnish, care au devenit părinţii unui băieţel născut de o mamă-surogat.
Programele de televiziune Who do you think you are? („Cine crezi că eşti?”) reflectă popularitatea investigării arborilor genealogici. Mai fiecare britanic este interesat să descopere detalii preferabil cît mai şocante despre strămoşii săi îndepărtaţi, care pot fi aristocraţi sau criminali mai mult sau mai puţin celebri. Pe pereţii caselor aristocraţilor atîrnă cu mîndrie portretele rudelor de acum cîteva sute de ani, baroni, marchize, copii ilegitimi ai regilor... Cel mai recent, s-a descoperit că actorul Benedict Cumberbatch ar fi înrudit chiar cu eroul pe care îl interpretează în ultimul său film, Imitation Game, matematicianul Alan Turing, care a descifrat maşina „Enigma” a codificatorilor nazişti din al Doilea Război Mondial. În mod ironic, în pofida tendinţei curente de atomizare socială, prin efortul depus de genealogi, toţi ajung să se înrudească cu toţi...
Carmina Francis locuieşte la Liverpool şi e cercetătoare şi traducătoare.
Foto: wikimedia commons