Falx.da & Sica.App

Computerele, inclusiv cele pe care le ținem în mînă și le numim telefoane inteligente, sînt colecții de rutine, care se realizează cu o precizie de neegalat de către oameni. Rutinele acestea, implementate algoritmic, fac ca din orice input să iasă ceva, uneori rezultate așteptate, alteori erori. Eroarea digitală poate avea două cauze și ambele sînt umane: una ține de felul în care am programat computerul, o incompatibilitate între software și hardware, alta apare datorită unor comenzi greșite pe care le dăm fiecare utilizator. Desigur, există și erori materiale, fizice, care apar din cauza deteriorării sau alterării unor componente ale mașinii (presupunînd că nu au fost greșit construite și asamblate de la început). Așa cum nu poți împărți la zero în aritmetica muritorilor, fiind o operație fără sens, nu poți cere unui computer ceva ce nu poate executa, ce nu ar avea sens pentru el – sensul și semnificația fiind diferite; dacă găsiți mașina digitală capabilă de înțeles, probabil e un om deghizat. Rutinele computerului nu sînt mecanice, nici organice, sînt matematice. Ele sînt predeterminate, dar nu există o echivalență între această predeterminare și vreun determinism social.

Omul va lăsa locul mașinii (Hegel) sau omul va deveni ca mașina (tot Hegel, dar tînăr, apoi Marx, mai bătrîn)? Întrebări grele, probabil fără răspuns. Din mai multe motive. Primul ține de natura acestor întrebări. Ce tip de om presupune întrebarea, care e acel om generic și acea mașinărie generică greu de despărțit într-un viitor imprecis? Alt motiv ține de incapacitatea de a prevedea viitorul. Pentru că el, în linii mari, e încă inconceptibil. Nu poți face predicții despre ce nu poți explica și înțelege. De aceea profețiile sînt aproape întotdeauna false: folosesc conceptele zilei de azi pentru o configurație posibilă de înțelesuri care vor fi accesibile doar acelor minți din viitor. Încercați, ca experiment imaginat, să explicați unui om din Dacia istorică treaba cu partidele care dospesc în social media ca să se coacă-n Parlament și tare mi-e că nu va înțelege nimic. Cum să-i explici ce-i cu Internetul, bulele online, democrația reprezentativă, în limbajul său? Astfel de limite, date sau nu de limbaj, de incapacitatea de a avea conceptul privind anumite procese, acțiuni, obiecte etc., le are nu doar vechiul locuitor al acestui pămînt, ci și filosoful de la Jena.

Ceva-ceva totuși se ascunde în temerile gînditorilor germani, temeri pe care barbarul Daciei istorice nu le avea. Gestul său era mai rutinat decît cuvîntul, dar nu era mașinizat, încadrat în tehnologii, ci doar disciplinat în tehnici. Unele de maximă utilitate și azi, cînd vine ursul carpatin și-ți cere ceva de mîncare sau te cere de-a dreptul pe tine. Falxul și cu sica țin departe frica. Totuși, am adăuga azi, nu țin departe oratorii și limbuții. Sau doar cînd nu se mai poate. Rutinele celui din vechime nu se nășteau din abstractizarea totală, denumită în limbaj comun matematică, ci dintr-una încă mirosind a empiricul vieții cotidiene, așa cum o aveau atunci, tot fără autostrăzi, tot fără spitale. Corpul are rutinele sale, exersate pentru luptă sau fugă. Mîna e cea dibace și fără ea mai nimic nu se putea face.

Poate că acum vrei să dai pagina sau să schimbi pagina de web, dar nu o face încă. Doar ca să-mi arăți că rutinele manuale sînt tot la mare trecere? Că tot din gesturile asamblajului carpiene-metacarpiene-falange, bine exersat în practica zilelor, se construiește relația cu tehnologiile cognitive ale omului contemporan, rafinat și civilizat, și astfel plin de angoase cu iz hegeliano-marxian? Barbarul unei Dacii fantasmatice nu e, pînă la urmă, decît o versiune neîmbunătățită a mînuitorului de azi, meșter mare al atingerii, derulării și glisării pe ecrane. Barbarul acesta nu știe nimic despre principiul subiectiv al lumii moderne. Dar noi știm, așa că nu putem reduce ce ni se întîmplă azi la „schimbi instrumentul, schimbi rutina” și cam atît. Dacă vom privi doar spre degete vom rata să vedem spre ce arată ele.

Spre sutele de notificări din tot felul de direcții. Spre zeci de mesaje scrise, audio și video. Spre butoane care trebuie atinse, într-o ordine proprie. Spre o succesiune continuă de semne, visul oricărui grafoman. Spre persoane și obiecte care se cer admirate și cumpărate. Spre cifre care nu arată bine. Și tot așa. Tremurul falangelor e temerea erorii. Dacă vei atinge aiurea ce nu ar trebui atins? Dacă îți fuge degetul? Dacă scapi pe jos viața ta înfășurată-n pixeli, vorba poetului? Această frică este despre o împărțire la zero, chiar dacă codul spune c-ar fi și unu pe-acolo. Rutinele vieții digitale sînt ascunse și, încet-încet, trauma răbufnește în noi, obosiți de a mai face cam același lucru zi de zi, an de an, de a media aproape totul digital, de a fi mai des cu telefonul decît cu noi înșine și cu ceilalți, crezînd că sîntem numai ochi și urechi (și falange tastînd). Gîndirea capătă rutine pe care nu le vreau și sensibilitatea se robotizează. Față de imaginarul barbar al poveștii noastre, falangele noastre sînt mai lungi, ca și speranța de viață, dar încă incapabile să mînuiască sica electronică fără să se taie.

Constantin Vică este lector universitar la Facultatea de Filozofie și cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.