Falsul imperativ al tehnologiei

29 februarie 2012 Tema săptămînii

www.eurozine.com- de ce digitalizarea nu înseamnă neapărat sfîrşitul copyright-ului -

Să privim ceva mai de aproape la aşa-numita „moarte a cărţii“. Cînd vorbim despre moartea cărţii, vorbim despre moartea unui anumit obiect, a unui anumit format de editare sau a unei platforme? S-a terminat era cărţii tipărite, prezentată în forma „pagină cu pagină“? Va fi înlocuită de alt format, precum audiobook, e-book sau un fişier distribuit pe Internet?

Din punct de vedere tehnic, e deja o realitate: în fiecare an se vînd tot mai multe e-books, titlurile vechi sau epuizate se convertesc în e-books. Ceea ce nu face, totuşi, cartea vetustă. Deşi calităţile specifice ale obiectului dispar – nu mai deţii cartea, ci doar cumperi o licenţă pentru a o citi; nu mai ţii cartea la vedere pe raft; nu mai iei decizia de a citi o carte sau alta răsfoindu-le în librărie sau bibliotecă – de fapt, se schimbă doar platforma de distribuţie.

Şi-atunci nu cumva aşa-zisa „moarte a cărţii“ se referă doar la dispariţia unui anumit format sau mod de prezentare? Mai citeşte cineva rînd cu rînd un text lung, liniar? Poate cărţile în ansamblu – conţinînd poveşti sau informaţii dintr-un anumit domeniu – nu mai sînt relevante pentru cititor... Pentru cursurile lor, studenţii citesc articole pe Internet, iar pentru a se distra accesează site-uri cu muzică şi filme. În loc să vorbim despre moartea cărţilor, n-ar fi mai potrivit să vorbim despre schimbarea obişnuinţelor de lectură? Textele, cunoaşterea, poveştile şi alte forme de conţinut literar sînt totuşi vii. Literatura încă înfloreşte, ca şi cititul: oamenii se bucură de poveşti şi caută cărţile care conţin cunoaştere.

„Moartea cărţii“ s-ar putea referi la schimbarea rolului autorului. O operă nu mai poate fi creată de un singur autor care trudeşte în camera sa, ci construită în colaborare cu alţii, aşa cum demonstrează Wikipedia şi alte formate enciclopedice asemănătoare. Totuşi, e nevoie încă de profesionişti care să-şi expună cunoştinţele, şi nu orice text e considerat literatură, nu orice om care scrie e considerat autor. În continuare a scrie este o specializare care cere practică şi experienţă. Există o cerere permanentă de scriitori profesionişti, chiar dacă natura muncii lor se schimbă, iar autorul poate deveni un specialist în societatea informaţională, care lucrează în reţeaua textelor multifuncţionale şi cu multe faţete.

Cu toate că producerea lor şi alte circumstanţe s-au schimbat în multe privinţe, cărţile, literatura, cititul şi scrisul sînt încă de o importanţă crucială. Literatura a existat înainte de inventarea tiparului şi nu va fi eliminată de schimbarea platformei sau a tehnologiei. Odată ce umanitatea a intrat în era comunicării scrise, nu mai există cale de întoarcere. Intensificarea limbajului comun solicită mesaje independent de timp şi loc. Limbajul scris şi literatura cumulează idei şi le dezvoltă ulterior. Moartea acestui canal de comunicare e de neimaginat.

Biţii amestecă lumea literară

Digitalizarea a transformat şi munca scriitorului, şi distribuţia cărţii. Schimbările tehnologice au pus în discuţie principiul copyright-ului: conţinutul digital ar trebui, după aşteptările unora, să fie liber, fără compensare ori remuneraţie. În lumea cărţilor tipărite şi a informaţiei tipărite, puţini sînt cei care se aşteaptă să obţină o lucrare gratuit. Dar în societatea informaţională accesul la informaţie, artă şi cultură e uneori privit ca un drept fundamental al cetăţenilor, dreptul de a avea aceste informaţii gratis. S-ar părea că a apărut un nou imperativ tehnologic: dacă este posibil să copiezi fişiere pentru uz personal şi să le distribui, ar trebui să fie deopotrivă permis şi legal; şi fără plată.

Chiar dacă digitalizarea transformă lumea, există totuşi diferite motive pentru a menţine copyright-ul.

Autorii au dreptul la o compensare financiară a muncii lor. Acest drept trebuie păstrat indiferent de formatul operei – digital sau tipărit. E nevoie de modele de afaceri flexibile pentru a facilita existenţa paralelă a unor practici editoriale diferite pentru diferite cîmpuri ale artelor şi ştiinţelor. Literatura ne este necesară pentru înţelegerea şi interpretarea unei lumi tot mai complexe. Civilizaţia are nevoie de scriitori – de aceia care descriu şi documentează realitatea, de aceia care prezintă alternative şi interpretări critice, ca şi de aceia care ne oferă o evadare din realitate. Accesul cititorilor la cultură şi informaţie trebuie păstrat în aşa fel încît oricine să poată obţine, legal şi fără mari eforturi, operele pe care le doreşte pentru uz personal. Accesul la cultură este o condiţie a democraţiei.

Autorul are dreptul la o compensaţie

Autorii au drepturi asupra operelor lor şi trebuie să fie în măsură să le cedeze altora aceste drepturi în felul pe care îl doresc. Organizaţiile autorilor recomandă ca fiecare drept – dreptul de a publica o operă tipărită, de a publica un e-book, de traducere sau adaptare etc. – să fie negociat separat. Din păcate, drepturile digitale sînt adesea transferate unui editor ca produs secundar al cărţii tipărite, chiar dacă editorul nu are intenţia de a folosi aceste drepturi. Acest tip de transfer automat este un impediment în utilizarea operei de către autor.

Cei care pun sub semnul întrebării copyright-ul adesea accentuează faptul că încasările din copyright rareori asigură un nivel de trai decent. Chiar şi în limbile cele mai răspîndite, puţini autori îşi cîştigă existenţa din vînzarea cărţilor. În limbile „mici“, situaţia e şi mai acută. În timp ce drepturile de autor intră în funcţiune în momentul apariţiei operei, sumele din vînzări devin disponibile după o anumită perioadă de timp. E limpede, copyright-ul nu se poate baza pe vînzări; dimpotrivă, copyright-ul îi conservă autorului dreptul de a negocia termenii prin care îşi poate transfera opera, fie cu editorul, fie direct cu cititorii.

Lumea editorială devine tot mai centralizată, ceea ce are un impact puternic asupra încasărilor şi a capacităţii de negociere a autorilor. Editorii se îndreaptă spre un oligopol în care o mînă de case editoriale mari domină piaţa globală. Producţia de masă îşi întăreşte poziţia prin faptul că îşi asigură autorii, le editează operele, le tipăresc şi le vînd. Marii editori deţin adesea cele mai importante canale de distribuţie, precum librăriile şi lanţurile de chioşcuri, şi sînt în măsură să facă publicitate cărţilor şi autorilor prin intermediul propriilor ziare şi reviste.

Pe lîngă marile case de editură, există editori mici a căror activitate se bazează pe idealuri sau pe devotamentul faţă de ceea ce fac. Succesul acestor edituri mici se sprijină pe munca asiduă a proprietarilor lor. În acest peisaj editorial foarte divizat, este greu pentru autori să negocieze ori să caute alternative. Singura valoare de schimb a autorilor este dreptul asupra operei lor şi asupra vînzării acestui drept.

Literatura e mai mult decît un produs

Literatura este o condiţie de existenţă a societăţii şi culturii şi nu trebuie lăsată la bunul plac al pieţei. Rolul non-ficţiunii ilustrează semnificaţia culturală a literaturii. Operele care au de-a face cu educaţia, cu calificarea profesională, cu dezvoltarea personală sînt necesare, chiar dacă ele nu se vînd întotdeauna în cantităţi mari. Diversele profesii au nevoie de cunoaştere specializată; diferitele grupuri lingvistice au nevoie de păstrarea propriilor culturi, chiar dacă există un număr limitat de vorbitori ai limbii respective. Păstrarea diversităţii lumii ne cere să conservăm utilizarea diferitelor limbaje. Cărţile, literatura, cunoaşterea şi artele solicită, de asemenea, politici culturale care să rezolve problemele legate de viaţa şi securitatea socială a autorilor.

Cititorul trebuie să aibă acces la literatură şi este în interesul tuturor ca utilizarea operelor literare să fie promovată în toate modurile posibile. Distribuţia operelor digitale sau digitalizate creează noi posibilităţi de promovare, dar trebuie să fie în acord cu respectarea drepturilor de autor. Spre a le da cititorilor acces deplin la opere, avem nevoie de practici clare şi uşor de utilizat pentru a respecta legalitatea. De aceea e nevoie de un sistem comprehensiv prin care licenţele să fie acordate deţinătorilor de drepturi asupra operelor, iar utilizatorul să aibă încredere că acel conţinut este legal.

Lumea editorială este supusă unor schimbări majore. Autorii nu mai au nevoie de un editor pentru operele lor, ci le pot publica direct online sau în formatul convenţional. S-ar putea să fie nevoie de noi canale de marketing şi alte metode de distribuţie. Operele tipărite pot fi republicate în formă digitală.

Administrarea drepturilor de autor are nevoie de legislaţie. În ţările nordice, extinderea sistemului de licenţiere colectivă pare a fi cea mai bună cale. Pentru a face licenţierea să funcţioneze, avem nevoie de evidenţe şi de sisteme de căutare spre a-i identifica pe autori cît mai eficient posibil. Operele „orfane“ nu fac excepţie; ele au nevoie de protecţie şi licenţiere în acelaşi mod ca şi celelalte. Întrucît cititorii au nevoie de acces uşor la opere, este crucial ca utilizarea legală a operelor să fie fără efort, iar regulile să fie transparente.

Oricare ar fi eventualele soluţii pentru digitalizarea, distribuţia şi utilizarea operelor, toţi cei care activează în domeniu trebuie să fie conştienţi de posibilităţi şi de riscuri. Problemele legate de copyright trebuie să fie abordate cu grijă înainte de a face o investiţie.

Accesul deschis – un caz special

Multe institute de cercetare şi unii finanţatori ai cercetării militează pentru principiul accesului deschis la informaţii; rezultatele cercetărilor finanţate din fonduri publice trebuie să fie disponibile în mod liber tuturor. Acesta este singurul caz în care principiul accesului deschis se aplică şi nu există motive pentru a-l extinde şi la alte tipuri de opere sau la alte moduri de a produce cunoaştere. Au fost propuse două tipuri de reglementare pentru accesul deschis.

Opera apare într-o publicaţie web disponibilă cititorului în regim de gratuitate. Dacă opera apare într-o publicaţie comercială trebuie stocată pe web (pe pagina autorului, a unei instituţii sau a altui agent) astfel încît să fie disponibilă tuturor fără plată. Alte texte, prezentări, discursuri, planuri etc. produse în instituţiile de cercetare trebuie de asemenea să fie stocate în astfel de arhive web.

Trebuie să observăm că şi textele cu acces deschis disponibile în regim de gratuitate sînt acoperite de copyright. Celelalte referinţe şi convenţii care respectă drepturile de autor trebuie de asemenea păstrate. Identificarea unor asemenea materiale solicită practici explicite, astfel încît autorii să poată fi identificaţi şi să se facă trimitere la ei, chiar dacă nu e vorba despre o utilizare comercială.

Limitele protecţiei prin copyright sînt şi ele supuse discuţiei. Perioada de 70 de ani (după moartea autorului) a fost pusă sub semnul întrebării din mai multe motive. Au fost propuse scurtarea radicală a perioadei de protecţie sau nici o protecţie. Marii editori internaţionali au militat, dimpotrivă, pentru perioade mai lungi. Din punctul de vedere al autorului, este imperativ ca perioada de protecţie să înceapă de la moartea autorului, nu de la prima publicare a operei. Popularitatea unei anumite opere poate fi impredictibilă; de exemplu, opera de tinereţe a unui poet poate deveni „populară“ peste decenii, cînd autorul îşi publică memoriile. Schimbările în modă sau în curentele de opinie pot de asemenea să reînvie o operă veche şi să o transforme într-un succes. Pare nerezonabil ca autorul să privească, fără a avea nici un drept şi fără să încaseze nici un ban, la felul cum alţii îi vînd opera, aşa cum s-ar întîmpla dacă perioada de protecţie ar fi scurtată.

Ce înţelegem prin „utilizarea digitală“ a operelor? Bibliotecile digitalizează opere şi le distribuie cititorilor. Termenul utilizat este „digitalizare în masă“. Asta se întîmplă în aproape toate ţările europene. Sensul acestor practici nu este clar şi există mai multe concepte de bibliotecă digitală. Ar trebui ca digitalizarea să fie restrînsă la opere fără copyright? Sau, dacă operele aflate încă sub copyright sînt digitalizate, ar trebui să existe practici diferite pentru cele care nu se mai găsesc în formă tipărită şi pentru cele care încă se mai tipăresc? Există mai multe metode de a distribui opere în formă digitală. Cititorul poate obţine doar dreptul de a citi opera; în alte sisteme, poate avea dreptul să copieze opera în propriul computer sau, alteori, să o printeze. E clar că utilizatorii finali beneficiază de pe urma distribuţiei operelor digitale: în şcoli şi universităţi, studenţii pot citi operele imediat, cărţile sînt disponibile online şi cititorii sînt eliberaţi de constrîngerile impuse de timp şi spaţiu.

Există deja diferite nevoi de a avea acces online la opere. În viitor, vor apărea noi căi de a produce şi consuma online literatura, în toate cîmpurile dezvoltării umane – educaţie, profesie, distracţie, crearea de noi opere etc. Vor exista deopotrivă utilizări comerciale şi noncomerciale ale operelor. Cărţile pot fi stocate în baze de date pentru vizualizare şi căutare sau pot fi livrate cititorilor prin intermediul diverselor tehnologii.

În dezbateri recente, s-au propus alternative la sistemul de copyright: taxe fixe pentru cultură plătite de toţi cetăţenii spre a obţine accesul la conţinutul digital; taxe pe broadband; donaţii plătite de fani direct artiştilor şi autorilor; şi altele. Asemenea propuneri nu sînt realiste. Deşi a fost criticat, sistemul de copyright este deocamdată cel mai bun. Dacă va apărea o propunere mai adecvată, va trebui să fie discutată de către toţi cei care au interese în acest domeniu – autorii şi creatorii avînd un rol crucial de jucat.

Pirjo Hiidenmaa este preşedinta Consiliului European al Scriitorilor (http://www.europeanwriterscouncil.eu).