Falsificarea istoriei naţionale – sau Cum şi-a ratat poporul român înţelegerea momentului zero al propriului eroism –

18 decembrie 2019   Tema săptămînii

Îmi pare rău, dragi cititori; n-am găsit un titlu mai nuanțat. A fost sau n-a fost Revoluție? Nu cred că ar fi trebuit să fie o dilemă. Acum 30 de ani, poporul român a doborît, pînă la urmă, pe unul dintre cei mai odioși tirani din Europa anilor ’80. Slujit poate de cea mai vastă (prin raport la populație), loială și eficientă poliție politică. Instituția care ne-a îngenuncheat timp de 45 de ani a fost și cea care a menținut în acele ultime două decenii degradantul cult al lui Nicolae Ceaușescu. Un regim detestat, dar, spre deosebire de altele din Est, fără o opoziție consistentă sau organizată. Autocratul orgolios și inept ducea țara în pragul dezastrului și totuși era aplaudat frenetic pe trasee și omagiat ditirambic în toată mass-media.

Cum a fost posibil? Nici aici nu poate fi vorba de vreo dilemă. Știm cu toții care era sursa fricii și umilinței în care am trăit. Nu era vorba de ruși, unguri sau armată. Nu ne era frică, propriu-zis, nici de Ceaușescu, care evident nu ne putea urmări și aresta pe toți cei care am fi strigat „Jos dictatorul!“. Nici frică de Partidul Comunist, să fim serioși: unul din patru români era membru (chiar dacă mai puțin din avînt revoluționar, cît din calcul carieristic). Și totuși, vorba lui Dennis Deletant, acest partid „a putut miza pe obediența unui popor intimidat în care frica devenise o a doua natură“. Mai e nevoie să întreb cum a fost posibil?

Da, evident că a fost vorba de frica de Securitate. Un truism, dar merită să ne întoarcem la el, și vom vedea curînd de ce. Pentru unii a fost poate tentant să uite acea frică. Îmi închipui că aici ar putea intra cei care au făcut mai mult sau mai puțin salubre compromisuri din cauza ei. Dar cui îi e ușor să-și amintească delațiunea omniprezentă, suspiciunea față de informatorii știuți și neștiuți, realitatea paralelă consacrată de aparatul de dezinformare al Securității? O instituție pentru care – o înțelegem mai bine abia azi, studiind dosarele de la CNSAS – compromiterea opozanților, „destrămarea anturajelor“ și teroarea „preventivă“ erau „metode“ de supunere a unei întregi societăți.

Principalul pilon al dictaturii comuniste a avut o forță redutabilă: peste 100.000 de ofiţeri, subofițeri și trupe de Securitate, beneficiind de cea mai avansată tehnologie existentă în țară la acea vreme și de o rețea de mai multe sute de mii de informatori. Conform dosarelor recent descoperite la CNSAS, armamentul Securității includea un număr mare de piese din recuzita NATO, inclusiv arme destinate luptei de gherilă urbană. Printre acestea, puști-mitralieră de mare precizie, arme de calibru redus (5,6), cu pat rabatabil pentru a putea fi mai ușor disimulate în salopete, arme cu lunetă și dispozitiv de ochire pe timp de noapte, cu laser sau infraroșii. Aceleași dosare relevă o preocupare obsesivă a conducerii DSS de a crea o rețea de „luptători“ profund loiali dictatorului, gata pentru „sacrificiul suprem“. „Securitatea personală a Comandantului Suprem“ era, de altfel, explicit, „principala misiune“ a Securității.

Poate nu mulți cititori știu că dictatorul și Securitatea au pregătit o rețea de „luptă de rezistență pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic“. Această forță avea misiunea să-l readucă la putere pe Ceaușescu în cazul cînd ar fi fost înlăturat în orice mod. Documentele de la CNSAS pe care le prezentăm într-o carte în curs de apariție (Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989, Andrei Ursu, Rolan O. Thomasson, în colaborare cu Mădălin Hodor, Polirom 2019) arată că rețeaua urma să fie activată, indiferent dacă dușmanul ar fi fost extern sau intern.  De altfel, după cum se știe din discursurile din perioada 15-21 decembrie 1989, Ceaușescu a desemnat sutele de mii de revoluţionari drept „agenți“ ai dușmanilor „din Est și din Vest“, care vor să „lichideze independența și integritatea teritorială a țării“. Conform dosarelor analizate în volumul amintit, cadrele de Securitate erau profund îndoctrinate să creadă ferm versiunea „Celui mai Iubit Fiu“. Aprioric, acesta nu putea accepta (și camarila lui nu i-a raportat nici în ultima clipă) că în România exista opoziție, că poporul îl ura și că în final s-a ridicat împotriva lui.

Momentele învingerii fricii de Securitate („mîntuirea de frică“) prin solidaritate de grup au fost decisive în decembrie 1989. Succesiv, tenacitatea enoriașilor din jurul pastorului Tökés, înfrăţirea interetnică și interreligioasă a timișorenilor, solidarizarea masivă a tinerilor și muncitorilor și fraternizarea (sau cel puțin neimplicarea decisivă) a unor unități ale Armatei, toate acestea au dus în final la victoria Revoluției la Timișoara și apoi în București.

Dictatorul declanșase un adevărat război împotriva propriului popor. În cartea amintită, pe baza unui consistent material probator (sute de mărturii și documente, unele descoperite recent în arhivele de la CNSAS), arătam că Ceaușescu și Securitatea au scos „armata în față“ la Timișoara și apoi în București. Calculul a fost simplu: pe de o parte, armata – formată în proporție covîrșitoare din tineri din popor – conferea aparența unei legitimități represiunii (CI-iștii Securității au încercat în grabă să inoculeze soldaților ideea că Timișoara și alte orașe transilvănene erau atacate de unguri). Pe de altă parte, armata, deși privită cu suspiciune de dictator (tocmai datorită caracterului său popular*) reprezenta forța net superioară numericește, avînd în dotare și tancuri.

Or, deși vîrfurile armatei au transmis ordinul să se tragă și unii comandanți și chiar militari l-au urmat, desfășurarea acestei forțe letale nu a dat rezultatul scontat. Dacă ținem cont că o sută de mii de timișoreni s-au confruntat timp de cîteva zile cu mii de militari cu muniție de război și zeci de TAB-uri și tancuri, numărul de victime a fost relativ redus. Dintre acestea, conform probelor din anchetele și procesele „lotului Timişoara“, majoritatea au fost produse de cadre de Securitate și MI. Mai mult, ele nu au înfrînt elanul demonstranților timișoreni; din contra, au dus la sporirea numărului lor.

Retragerea armatei de pe străzile Timișoarei și inacțiunea ei de pe 22 în București nu au reprezentat concesii umanitare ale dictaturii. Ezitările și eschivarea, în general, a soldaților de a trage în plin în populație, cuplate cu episoadele de fraternizare, au reprezentat semnalul-cheie, de rău augur, pentru dictator și instituțiile sale de forță. Trecerea trupelor de partea adversarului este o situație mai periculoasă pentru comandanții militari chiar și decît înfrîngerea (evident, din cauza riscului ca soldații să întoarcă armele). Acesta (și nu fantomatice conspirații) a fost și motivul, simplu, al ordinului de ultim moment să nu se mai tragă în populație.

Pe 22 decembrie, ofițerii de Securitate erau amenințați. În mai toate orașele, pe lîngă „Jos Ceaușescu!“ și „Armata e cu noi!“ se scanda „Jos Securitatea!“. Pe lîngă crimele din zilele anterioare, era obida populației pentru cei 45 de ani de frică și robie. Mai era și potențialul pierderii puterii. Spre deosebire de Armată, care nu putea fi desființată prin schimbarea puterii, Securitatea putea să fie, dacă Revoluția ar fi mers pînă la capăt.

De aici trebuie să înceapă înțelegerea tragediei Revoluției române, a faptului că după victorie au urmat de trei ori mai multe victime decît înainte. Contrar narațiunii revizioniste securiste (sordid slujite, de 30 de ani, de foști informatori din presă și chiar oameni din televiziune – ca un Cornel Mihalache la TVR), după 22, revoluționarii și militarii nu s-au împușcat între ei „ca proștii“. N-au fost doar victimele „focului fratricid“ (termen folosit cu predilecție în rechizitoriul recent trimis în instanță de Secția Parchetelor Militare (SPM) de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție). Așa cum n‑au fost nici victimele „turiștilor sovietici“ sau ale unei nebuloase conspirații KGB-isto-„filo-sovietice“ (ibidem).  Au fost ultimele victime ale Securității ceaușiste.

Adică ale actelor teroriste desfășurate conform planului „luptei de rezistență“ amintit. Nenumă-rate mărturii a-tes-tă focuri trase din case conspi-ra-tive, din vilele nomencla-tu-riș-tilor din jurul Te-le-viziunii, din sediile și a-par-tamentele se-cu-riș-tilor din jurul CC-ului și al altor obiective, de pe acoperișurile blocurilor din jurul MApN-ului, din jurul unităților militare, către acestea, din hoteluri, instituții și poduri de case, către piețele pline cu demonstranți. În cartea amintită demonstrăm că multe dintre victime au fost ucise cu muniții speciale: gloanțe de calibru mai mic (5,6) decît cele ale armatei, din arme de tipul celor pe care am demonstrat că le avea Securitatea. Sau cu gloanțe explozive, pentru amplificarea terorii.

Mai mult, caracteristicile focurilor de la Revoluție (foc cu foc, rafale scurte, la intervale de 10-15 minute, mai ales noaptea, țintind precis în organe vitale, cu schimbarea frecventă a punctului de tragere) corespund planurilor „luptei de rezistență“, conform atît documentelor găsite la CNSAS, cît și anunțului codificat din Scînteia tineretului din 18 decembrie 1989.

Mărturiile dovedesc fără dubiu atît existența teroriștilor – în acțiune, prinși vii sau morți –, cît și faptul că aveau asupra lor legitimații de Securiate (ale Direcției a V-a – paza lui Ceaușescu, USLA, Filaj etc.); și deseori purtau, sub combinezoanele negre, mai multe rînduri de haine pentru deghizare, inclusiv în ofițeri de armată și civili. Or, volumul amintit oferă și „proba muniției“: numai la una dintre unitățile de Securitate (F – Filaj), între 20 decembrie și 1 ianuarie au dispărut peste 16.500 de gloanțe. Or, securiștii nu se mai duceau la trageri de exercițiu în acele zile.  

Armele predate de securiști armatei (abia pe 4 ianuarie 1990, iar nu pe 22 decembrie, cum pretinde rechizitoriul SPM!) erau de tipul celor cu care fuseseră împușcați revoluționari și soldați în timpul „psihozei teroriste“ (ibidem) de după 22 decembrie.

Un observator străin, dar atent al României contemporane, a făcut o remarcă ce-ar trebui să ne dea de gîndit. Sîntem poporul care a realizat unica performanță de a-și uita momentul definitoriu al propriului eroism.

Sub atacul inexorabil al dezinformării securiste, s-au acreditat versiuni atît de falsificate ale istoriei lui decembrie 1989 încît opinia publică a ajuns practic anesteziată.

Revoluția nici n-a existat. A fost „loviluție“. O conspirație sovietică, eventual cu ajutorul iredentiștilor maghiari și cu acordul americanilor la Malta. Un complot al unor vechi politruci filo-sovietici. Eventual cu turiști kaghebiști. Sau cu agenți din Direcția de Informații a Armatei (care erau 80 cu totul). Bine, atunci fără teroriști. Doar cu o psihoză teroristă. Și un mare haos indus de maleficul Teodor Brateș. Cît despre victime – s-au împușcat între ei ca proștii.

Serviciul „D“ de dezinformare al Securității lucrează non-stop, de 30 de ani, la falsificarea – în mai multe variante – a Revoluției române. Adică a momentului-cheie al istoriei poporului pe care l‑a îngenuncheat, prin frică și delațiune, vreme de decenii, obligîndu-l să aplaude frenetic dictatorul.

Procurorii militari n-au avut decît să aleagă una dintre variantele Securității și s-o numească, glorios și pompieristic, „soluția dosarului revoluției“. Soluția era însă gata de mult.Fusese scrisă de nume ca Aurel Rogojan, Filip Teodorescu, Cristian Troncotă și Iulian Vlad. Cînd, curînd după împușcarea Ceaușeștilor, tirul teroriștilor a încetat, s-a declanșat tirul mistificării. Diversiunea teroristă s-a metamorfozat într-una mediatică. Și, în final, în diversiunea juridică pe care-o vedem astăzi la tribunal.

Securitatea a încercat să șteargă urmele, să mistifice adevărul, să intimideze martorii; unii securiști chiar au fost desemnați să ancheteze, în 1990, în calitate de procurori militari (cu legitimații cu tot) crimele de la Revoluție (!). Poate că tocmai din această cauză, a nedigerării Revoluției și falsificării istoriei de către fostele cadre DSS, avem încă astăzi nostalgicii naționalismului ceaușist.

Din zilele Revoluţiei au rămas totuși în memoria colectivă – cel puţin pentru o vreme – imaginile sutelor de mii de oameni ieşiţi pentru prima oară în stradă, lehămetiți de teroarea, frigul și mizeria morală la care clanul ceaușist adusese țara. Au rămas atît imaginile soldaților fraternizînd cu populaţia și ale civililor pe tancuri, cît și ale teroriştilor-securiști împușcați sau prinşi, adesea în salopete negre peste mai multe rînduri de haine, cu mai multe legitimații al căror numitor comun erau USLA și Direcția a V-a. Or, toate aceste imagini s-au estompat sub asaltul fabricanților de legende.

Eroilor care au murit pentru noi în ’89 nu li s-a făcut dreptate. De 30 de ani, ei sînt, în fiecare decembrie, ucişi din nou.

* E suficient să amintesc în acest sens cuvintele procurorului Dan Ioan: „Este cunoscut faptul că, în fiecare unitate a Armatei, inclusiv la nivelul Marelui Stat Major, existau ofiţeri de Securitate, organizaţi în Birouri de Con-trainformaţii, cu întregi reţele de informatori în rîndul militarilor. În timpul evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989, comandanţii unităţilor Armatei au fost supravegheaţi direct şi tot timpul [subl. în original] de către ofiţerii de Securitate din reţeaua aşa-numită de Contrainformaţii Militare. Este suficient să arăt cazul comandantului Armatei de Transilvania – generalul Iulian Topliceanu – în cabinetul căruia s-a instalat, în zilele Revoluţiei, înarmat, şeful Biroului de Contrainformaţii, însoţit de procurorul militar şef – înarmat şi el [...]. Scopul acelei supravegheri directe şi permanente este cît se poate de clar, acela de a interveni în cazul în care comandantul respectiv ar fi dat semne că ar intenţiona să sprijine revolta populară [s.n.]“ (fragment din cartea Teroriștii din ’89, ed. Lucman, 2012).

Andrei Ursu este fiul disidentului Gheorghe Ursu. De profesie inginer, trăiește în Statele Unite și este cunoscut pentru lupta susținută dusă pentru memorie și dreptate după asasinarea tatălui său, în 1985, la  închisoarea Rahova.

Foto: Timișoara, decembrie 1989. Sursa: adevarul.ro

Mai multe