Fake-uri, moaște și sfinți
Religiozitatea populară, fenomen el însuși miraculos, generează o alianță subterană imprevizibilă: aceea dintre cei care practică și teoretizează nivelurile soft ale religiei și, surprinzător, scepticii ori criticii de serviciu, numiți uneori „neomarxiști“.
Judecînd după statisticile românești recente, chiar dacă sînt diabolizați adesea, mai ales după poziția tranșantă împotriva referendumului pentru familie, așa-numiții neomarxiști sînt în realitate persoane care cred în divinitate – indiferent cum o numesc –, puțini dintre aceștia intrînd cu adevărat în rîndurile agnosticilor sau ateilor.
Cîndva, pe la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut, pornea un straniu desfășurător de forțe în jurul unui simplu cioban, Petrache Lupu. Mari personalități ale Bisericii Ortodoxe Române (BOR) și ale societății au scris în favoarea revelației lui Petrache Lupu, milioane de credincioși au luat drumul Maglavitului. Ceea ce nu se știe este că, în paralel, în anii imediat următori primei revelații a lui Petrache Lupu (1935), vom găsi în presa interbelică o mulțime de imitatori. Periodic, la distanță de cîteva luni, ziarele interbelice românești anunță cum X, Y sau Z au avut la rîndul lor revelații similare celei trăite, se presupune, de ciobanul din Maglavit: ba la Brăila, ba în Botoșani etc. Sîntem în plină religie populară pe care o Biserică creștină și o religie autentică o gestionează cu greu.
Desigur că lunga noapte comunistă a deturnat complet cele petrecute la Maglavit. Astăzi mormîntul lui Petrache Lupu nu-și găsește închinători decît printre localnici. Biserica a instrumentat laolaltă cu întreaga clasă politică fenomenul Maglavit. Cu alte cuvinte, Biserica a profitat din plin de religiozitatea populară declanșată atunci, acolo, fără să fi clarificat nici pînă astăzi ceea ce s-a petrecut cu adevărat.
Schimbînd ceea ce este de schimbat, te întrebi care va fi posteritatea fenomenului Arsenie Boca, apărut încă din anii ’40-’50 în Ardeal. Comisia de cercetare a canonizării Părintelui Arsenie Boca are un verdict pozitiv, în pofida unor dezinformări bine plasate de Securitatea comunistă, care mai stăruie și astăzi în anumite medii clericale. Sigur că există rețineri absolut naturale, inclusiv din partea unor teologi cu carte, referitoare la excesele imenselor pelerinajele care se petrec în ultimii ani la mormîntul Pr. Arsenie Boca. Într-un fel, religia populară primește un necesar bemol, chiar dacă din motive și în termeni improprii credinței, în cazul unor anume critici (parțial, neomarxiști)!
Inteligența duhovnicească s-ar putea însă să învingă orice bariere subiective, căci în cazul Pr. Arsenie Boca există argumente puternice în favoarea obiectivității sfințeniei. Da, am uitat să precizez, personal cred în sfințenia Pr. Arsenie Boca, așa cum cred că există moaște purtătoare de har. Una dintre mizele misticilor de pe toate meridianele este aceea de obținere a imortalitalității, de iluminare a cărnii. Unii, infim de puțini, reușesc.
Biserica Ortodoxă, care are o dinamică greu perceptibilă, cultivă reflexele încete, nu se grăbește. Problema este că trăim într-un ev în care viața se desfășoară la viteze neînchipuit de mari. Secolul XXI va aduce, sper, profilul unui creștin ortodox și al unui cleric cu o bună priză la realitatea vie, iar nu la cea închipuită ori preluată din vechile Cazanii.
De altfel, recent întors din Sfîntul Munte Athos, pot mărturisi că lucrurile sînt și acolo pe un făgaș optimist. A trebuit să ajung pe Muntele Athos ca să văd pentru prima oară în viață o imprimantă 3D, instrument pe care ingenioșii monahi ai unei mari mănăstiri grecești îl folosesc pentru a obține mult mai ieftin anumite obiecte de plastic, proiectate inițial pe un computer. Aceasta nu diminuează cu nimic autenticul credinței athonite, este o altfel de rucodelie.
Tot în Athos, la Mănăstirea Vatoped, prezența moaștelor sfinte este firească, dar parcă are alți parametri decît în lumea largă. Moaștele cele mai prețioase sînt scoase aproape zilnic de undeva din altar, sînt așezate pentru cîteva minute spre închinare, după o prealabilă prezentare, începînd cu un fragment de craniu și celebra ureche stîngă, neputrezită după un mileniu și jumătate, a Sf. Ioan Gură de Aur (347-407). Pelerinii nu se calcă în picioare, nu se înghesuie, așteaptă civilizat. Pare că acolo, pe Athos, toate aceste moaște, la care se adaugă un fragment din Brîul Maicii Domnului, sînt tratate, așa cum și trebuie, cu o anume distanță, fără efuziuni sentimentale ieftine. O anume decență, o variantă „tare“ a apropierii de sacralitate. Da, și acolo există forme, rămășițe de idolatrie, dar totul pare cernut prin atmosfera rafinată a locului, a nevoitorilor.
Schimbînd ceea ce este de schimbat, desigur că religiozitatea populară care se manifestă cu ocazia marilor pelerinaje din România are un specific greu de cuantificat. Volumul cercetătorului Mirel Bănică, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană (Polirom, 2014), este un excelent punct de plecare.
Întrebarea-cheie este aceasta: există o instrumentalizare politică, bisericească, a pelerinajelor și a închinării la sfintele moaște, astăzi, în România? Răspunsul tuturor oamenilor onești: indubitabil, da, chiar dacă vizibil diminuată în ultimii ani. Din nou, alianța invizibilă a Bisericii cu cîrtitorii (parte, neomarxiști) a dat roade. Este un binom care, dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit inventat. Fiecare are nevoie vitală de celălalt. Pe de o parte, ierarhii BOR află că este cazul să-și mai diminueze tendințele expansive și nesfîrșitele concesii făcute deopotrivă autorității politice și religiei populare. Pe de altă parte, cei care au dubii referitoare la realitatea credinței creștine primesc uneori binefăcătoare lecții. Totul este să aibă urechi de auzit. Cîndva, un personaj numit Ioan a avut urechea „pregătită“ – textele veterotestamentare vorbesc despre tăierea împrejur a urechii –, iar acea ureche care a auzit glasul de Sus nu a mai putrezit.
BOR face eforturi vizibile în ultimii ani de recalibrare, de înțeleaptă gestionare a fenomenului Arsenie Boca. Nu același lucru se poate spune despre expunerea publică a moaștelor. Gurile rele & lucide – anume, clerici din interiorul Bisericii – vorbesc despre sumele uriașe de bani vehiculate cu ocazia prelungirii unei sărbători de la o zi, două, hai, trei, la aproape o săptămînă. Sub pretexte pastorale, este un prilej de a face bani, uitîndu-se că adepții religiei populare, pe care unii îi numesc peiorativ „pupători de moaște“, se vor înghesui non-stop și dacă racla respectivă va rămîne scoasă din biserică timp de o jumătate de an. Traficul, numit astăzi schimb/import de moaște sfinte, este înfloritor. Și aici se fac eforturi de reglementare: există în lucru un Catalog general al Sfintelor Moaște din BOR. La nivel de Patriarhie a BOR se încearcă limpeziri în această problematică, inclusiv în ceea ce privește delicata problemă a osemintelor celor morți în închisorile comuniste, mai greu este cu ceea ce se petrece la firul ierbii.
Se spune că marele taumaturg Sfîntul Nectarie de la Eghina (1846-1920) ar fi anticipat acest risc și a lăsat cu limbă de moarte ca rămășițele sale pămîntești să nu fie risipite. Astăzi vei găsi fragmente din moaștele sale peste tot în lume, inclusiv în România – cei care le „exploatează“ vor găsi totdeauna o explicație. Totul costă, firește, vei putea aduce plătind multe mii de euro o raclă cu moaște, să zicem, din Grecia, definitiv sau doar pentru cîteva zile. Prietenii unui primar din marginea Bucureștilor știu de ce, clericii profită și închid ochii. Religia populară în tandem cu religia ortodoxă autentică, oficială, visează la un vals, dar le iese în asemenea cazuri un dans din buric în ritm de manele.
Astfel de tranzacții și de fake-uri sînt banale, de mii de ani, pe toate meridianele fenomenului religios. Cîndva, în scrierile veterotestamentare, se vorbea și despre tăierea împrejur a inimii. Ceea ce contează cu adevărat este să îți păstrezi inima curată și credința în Dumnezeul cel Viu.
Marius Vasileanu este cercetător în antropologia religiilor.