Fain e drumul jazzului

„Dacă v-a plăcut aici, musai să veniţi şi la Gărîna. Festivalul de jazz de acolo nu merită să fie ratat.“ Era 2011, final de februarie, Sighişoara. Cuvintele îi aparţineau prietenului datorită căruia venisem la festivalul de blues din localitate. Încîntaţi de ce găsiserăm în prăfuit-fermecătoarea Casă de Cultură „Mihai Eminescu“ din oraşul faimoasei cetăţi medievale, i-am urmat din nou sfatul.

La patru luni şi jumătate distanţă, într-o seară splendidă de iulie, ajungeam în premieră în micul sat de pemi din Masivul Semenic. La poarta casei aşezate de lîngă hanul „La Răscruce“ (locul unde, în 1997, debuta festivalul), ne întîmpina cuplul româno-german în a cărui cameră de la stradă aveam să revenim an după an. „Bine aţi venit, dragilor! Cum a fost drumul? Lung, aşa-i? Nu vreţi o vişinată?“ Ba da, voiam. Şi, da, drumul fusese lung. Aproape 500 de kilometri, vreo șapte ore de condus. Şi totuşi, drumul acesta avea să devină, în cei șase ani în care participarea la Gărîna Jazz Festival s-a transformat într-un foarte plăcut şi sănătos obicei, o provocare cît se poate de atrăgătoare. Şi dacă, presaţi de timp, am ales mai mereu, pentru ruta de dus, clasica Piteşti – Slatina – Craiova – Drobeta – Orşova – Mehadia, la întoarcere am pres­tat variaţiuni cît se poate plăcute. Iată-le rezumate în cele ce urmează.

Gărîna e legată de civilizaţie prin ceea ce se numeşte Trans-Semenic, un fost drum forestier de 58 de kilometri, asfaltat în 2014, care uneşte satul Slatina-Timiş de Reşiţa. Deşi atinge altitudini semnificativ mai mici decît suratele Transalpina, Transfăgărăşan, Transrarău ori Transbucegi, Trans-Semenic propune unele dintre cele mai strînse şi lungi porţiuni de serpentine din ţară, spectaculoase, dar şi solicitante, atît pentru şofer, cît şi pentru pasageri. Peisajul de admirat odată ajunşi la pasul de lîngă Brebu Nou (comună care înglobează din punct de vedere admnistrativ Gărîna), la lacurile Văliug şi Trei Ape sau chiar la atît de precar-întreţinuta staţiune de schi Semenic, răsplăteşte însă pe deplin efortul depus la urcare. Orice sejur în satul jazz-ului montan e musai să cuprindă o ex­cursie, pietonală sau biciclistă, către Lindenfeld, sat părăsit (dar cu biserica proaspăt refăcută!), evocat într-un roman din 2005 al lui Ioan T. Morar. Popas obligatoriu: uriaşele muşuroaie de furnici (spre un metru înălţime), al căror gust pişcător-acrişor e neaşteptat de plăcut.

Din Reşiţa, un drum puţin circulat străbate zona subcarpatică de la vest de Parcul Naţional Semenic. Într-un an, cîţiva prieteni şi-au parcat maşina în satul Caraşova şi s-au pierdut pentru cîteva zile prin peşterile din zonă. Ceva mai comozi din fire, noi am ales să poposim în oraşele de pe drum, bifînd plimbări memorabile printre ruinele industrial-miniere din Anina ori printre clădirile cîndva elegante, astăzi vag recondiţionate din Oraviţa, oraşul cu cel mai vechi teatru de pe teritoriul României. Între cele două urbe, o cale ferată montană veche de peste 150 de ani e străbătută de un tren care rulează cu 17 km/h într-un peisaj care nu i-ar displăcea nici lui Harry Potter.

Odată depăşită zona montană, drumul întîlneşte Dunărea şi, după un popas în decorul de film de Nou Val din Moldova Nouă, se confundă cu defileul acesteia. Cei aproape 100 de kilometri de stîn­că românească, stîncă sîrbească, asfalt şi Dunăre obligă la popasuri lungi şi dese pentru ample şedinţe fotografice.

O rută paralelă itinerariului dunărean porneşte imediat după Anina şi are ca puncte de atracţie cascada Bigăr şi Cheile Rudăriei. De fapt, exprimarea corectă ar fi mult-prea-faimoasa cascadă Bigăr (în fapt, o cădere de apă frumuşică, pe care fotografiile o flatează însă abundent) şi mult-prea-puţin cunoscuta colecţie de mori de apă, parte dintre ele încă funcţionale, de pe Valea Rudăriei. 

Multe din rutele Bucureşti – Gărîna trec prin dreptul gării Băile Herculane, una dintre puţinele clădiri venerabile (1886) aflate în portofoliul CFR ale cărei istorie şi valoare artistică sînt onorate de renovări competente. Din păcate, lucrurile stau fix pe dos cînd vine vorba de localitatea omonimă. Printr-un paradox greu de digerat, staţiunea balneo-climaterică românească cu trecutul cel mai impozant e totodată staţiunea aflată în cea mai avansată stare de degradare. Starea de azi a Băilor cîndva frecventate de Împăratul Franz Josef şi de Împărăteasa Sissi e ruşinoasă nu doar prin comparaţie cu potenţialul impresionant al locului, dar şi prin raportare la felul în care se prezintă suratele sale mioritice, care, de bine, de rău, au evoluat cît de cît în anii de pe urmă.

De la Herculane în sus, de-a lungul DN 67D, se ajunge, prin Parcul Naţional Domogled, la Baia de Aramă. Lacul Prisaca, cascada Vînturătoarea, cheile Nerei sînt doar parte din locurile unde popasul e de rigoare. Într-unul dintre ani, la întoarcerea de la festival, am numărat 27 de opriri ale motorului pe ruta Herculane – DN 67D (obiectivele de mai sus plus necesarul picnic) – Hobiţa (Brâncuşi) – Tîrgu Jiu (idem) – Horezu (mănăstire) – Măldăreşti (cule) – Costeşti (muzeul trovanţilor) – Băile Govora (zona Hotel Palace) – Deduleşti (mititeii cei mari) – A1 – Bucureşti.

Coborîrea dinpre Gărîna spre Slatina-Timiş conduce spre celălalt mare oraş al Caraşului, Caransebeş, aşezat la poalele masivului Muntele Mic. În ciuda denumirii, altitudinea sa maximă, 1802 metri, e semnificativ mai mare decît a vecinului Semenic. Pe cale de consecinţă, priveliştile pe care le oferă sînt proporţional mai ample. Din păcate, aidoma Semenicului, staţiunea de schi Muntele Mic înseamnă o colecţie de hoteluri pentru care „prăfuit“ e un adjectiv prea blînd. De partea cealaltă a masivului, la uriaşul lac şi satul Poiana Mărului, se poate ajunge pe un fermecător drum forestier, amplu împădurit şi acompaniat de o rapidă curgere de apă, recomandat vehiculelor 4x4 sau 2x1.

Ruta care pleacă din Caransebeş trece, pe drumul ei spre Haţeg, pe la poarta Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi la mică distanţă de biserica din Densuş (unde sînt de găsit multe blocuri de piatră milenare, „împrumutate“ de la capitala dacică fondată de Traian). Pentru o comparaţie în deplină cunoştinţă de cauză, merită vizitată şi capitala originară a Daciei, Sarmizegetusa Regia, acum accesibilă prin­tr-un drum aflat în excelentă stare. De altfel, întreaga zonă a cetăţilor dacice e o revelaţie. Excursiile pe care le-am făcut în vara lui 2016, fie pietonal, la cetăţile Blidaru şi Costeşti, fie motorizat, pe proaspăt asfaltatul Costeşti – Tîrsa (sat-platou, cu vedere la întreg Retezatul), au fost aducătoare de multiple zîmbete. Bonus: cazarea de-o noapte la Moara lu’ Antone, pensiunea construită în interiorul singurei mori de apă încă funcţionale de pe cursul rîului Orăştie.

Una dintre posibilităţile atrăgătoare de a bifa, în aceeaşi zi, capitala lui Decebal şi cea a urmaşilor săi de peste munţi şi milenii e Transalpina. Pornire din Sebeş, urcare pe cheile rîului cu acelaşi nume, opriri la Tăul Bistra şi Lacul Oaşa, cu barajele aferente, chiuituri de drag de şofat pe coborîrea spre Obîrşia Lotrului, imprecaţii cu iz matern pe zecile de kilometri de şosea ruptă din zona Vidra – Voineasa şi clasica Vale a Oltului.

Genul de turism cultural la care îndeamnă festivalul de jazz de la Gărîna ori cel de blues de la Sighişoara e pe cale să ia avînt. De cîţiva ani, clasicului TIFF i s-au alăturat, în zona Clujului, Electric Castle şi Untold. Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu e doar cel mai cunoscut dintre evenimentele găzduite de fosta Capitală Culturală Europeană. Bistriţa se laudă cu un festival de poezie şi, mai nou, cu unul de proză scurtă. În ciuda problemelor binecunoscute, FILIT-ul rămîne punctul de maximă atracţie al Iaşiului. Timişoara invită la Festivalul Dramaturgiei Româneşti şi la multiple întîmplări muzicale. FNT-ul, marile concerte rock şi Festivalul Enescu aduc un public numeros la Bucureşti. Drumul pînă la scenele şi ecranele patriei oferă adesea bucurii de un farmec comparabil cu cele de găsit la destinaţia finală. Să avem, aşadar, drum bun!

Mihai Brezeanu scrie despre călătorii şi întîmplări artistice pe DorDeDuca.ro, LiterNet.ro şi unbtc.ro.