Fabula unei dileme

Greierele are presă proastă, cu toate că el însuși e mai aproape de oamenii din presă, literatură și arte decît de furnicuțele de la uzină. Acest lucru mărunt ar trebui să ne dea de gîndit: dacă noi, greierii umanității, așa cum au fost și La Fontaine și Topîrceanu, ne prezentăm și promovăm astfel, cum să nu fim ponegriți și arătați cu degetul inchizitorial care mută canalul pe Furnicar TV? La Furnicar TV se dau direcții, se construiesc planuri, se aplică proceduri, se muncește, se face capitalul și se disciplinează animalul etc., pe cînd greierele e singur și hai-hui, dar niciodată doar pentru el însuși – „zi şi noapte am cîntat / pentru mine, pentru toți“ –, niciodată înregimentat cu adevărat și niciodată orientat către rezultat. E o rușine pentru natură și economie, cu toate acestea greierele reapare an de an, mai zglobiu și mai vocal. Iar burgheza furnică, cea care deține și mass-media și social media, îl atacă și-l face de rușine mai abitir ca-n alți ani, cu speranța că elementul nesănătos, nenatural și antieconomic va fi extirpat, ca orice parazit.

Dar nu numai arta, ci și știința este de partea greierului. În 2015, un studiu publicat de o venerabilă revistă de studiu al insectelor, Insectes Sociaux, ajungea la concluzia că în natură, nu numai în laborator, în coloniile de furnici există „high levels of inactivity“ – pe limba noastră, că se freacă mult menta. Important e să fii în colonie, încolonat, apoi mai vedem cum fentăm munca. Și poate că nici nu trebuie să fie toate furnicile cooperante pentru binele social comun, adică supraviețuirea și reproducerea coloniei, în cazul lor. Cu toate acestea, credința populară mistificată prin literatură și canonul școlar e mai tare decît cercetarea naturii: greierele rămîne un pierde-vară.

Sînt două moduri de viață care greu se pot compatibiliza. Pentru a acumula ai nevoie de răbdare, de ceea ce, simplificat, am numi „o etică protestantă“, dar și de condițiile acumulării: să ai relații, rețea sau comunitate. Ceea ce furnica are din plin, încît nici nu mai trebuie să gîndească cu mintea ei, merge cu ceilalți. Greierele nu are mai nimic, doar multă inspirație și chef de viață, și este obligat să meargă la un membru al furnicarului într-un mod înjositor. Situația aceasta e clasică pentru viața celor care se preocupă, prin contemplare, cîntec și mișcare, de problemele spiritului, nu de cele ale șpaisului și esofagului. Greierii ajung să se împrumute la bancă de nevoie sau să-și facă ONG-uri, iar uneori, ca‑n Franța, reușesc să propună legi ale celor cu meserii intermitente (dar aceasta e o excepție). Cît de liberi sînt greierii în aceste condiții ale vieții sociale? Cum să nu se radicalizeze? Cum să nu pice în precar? Cu toate acestea, greierele e singurul care „a cîntat pentru toți“. Tristețea de a fi la mîna unei furnici care slujește Furnicarul… Și o face fără emoție, mecanic, inclusiv inactivitatea ei e lipsită de farmec. Greierele cîntă, furnica, am văzut, mai freacă și menta. Cine este cel mai inactiv, cine e cel fără contribuție socială?

O etică a furnicilor se potrivește sistemelor totalitare sau acelora care pun în centrul lor obsesia pentru realizare, pentru autorealizare prin muncă sau, de ce nu, șmecherie (vezi apetența pentru inactivitate). Este o etică profund convenabilă celor care exercită controlul, dar și celor care vor să fim cît mai implicați în producția de mărfuri, fie ele și digitale. Nu e cu putință o furnică fără furnicar, fără comandamente superioare și fără scopuri întotdeauna înalte, dar mult prea puțin personale. Dar ele sînt aici să stăpînească pămîntul și să‑l stîrpească psihologic pe scripcarul de serviciu, prin reducerea demnității greierești, și fizic, prin neacordarea ajutorului (care e chiar schema de supraviețuire furnicească în interiorul coloniei) necesar peste iarnă.

Problema de fond e că o etică greierească nu poate duce la coeziune socială și mecanisme de colaborare socială. Chiar dacă greierele se dăruiește publicului său, oferă totul pentru nimic, nu poate trece dincolo de limitările biologiei sale. În primul rînd, femelele nu cîntă, ceea ce face de la început o astfel de societate cel puțin non-egalitară. Cîntecul e unul de seducție sau de conflict – iar între aceste extreme se întinde vara și nimic altceva. Agresivitatea unui greier, fie că e prins în jocul seducției sau în cel al luptei pentru supremație, este obiect de studiu în etologie, tocmai fiind atît de vizibilă și ușor de observat. Cam la fel de ușor cum se observă orgoliile între creatori, artiști, inovatori și alții care, după cum zicea un poet uitat, Florin Mugur, „se vor întoarce-n vara genială“.

Constantin Vică este lector la Facultatea de Filozofie a Universității București.