Experimentul lui Hamlet
Cu îndoiala lui, s-a spus, începe modernitatea. Am devenit autoreflexivi, individualiști și preocupați de propriul nostru ego imitînd și interiorizînd tribulațiile melancolicului, tulburatului, lucidului prinț al Danemarcei. Actori și regizori celebri ne-au spus – și noi am crezut – că Hamlet este fiecare dintre noi. Doar fiecare dintre noi își poate imagina scenariul în care lumea, așa cum o știi, se rupe; iar de sub țesătura colorată a întîmplărilor iese la iveală monstruosul. Viciul, crima, boala… și supranaturalul. Doar că această citire a piesei obliterează ce e mai interesant și mai spectaculos în scenariul lui Shakespeare. Și anume faptul că, pentru a-și trata îndoielile, Hamlet recurge la un experiment științific.
Cursa de șoareci
Să ne amintim ce se întîmplă. Peste măsură de tulburat de propriile bănuieli (unchiul meu l-a ucis pe tata și a -luat‑o pe mama de nevastă… Se poate așa o ticăloșie?) și de apariția fantomei (un spirit cu chipul regelui Danemarcei bîntuie meterezele castelului și cere răzbunare), Hamlet angajează o companie de actori să joace „scena crimei“ în fața criminalului. Apoi plasează în cîmpul experimentului un observator imparțial: Horatio, prieten, dar mai întîi de toate filosof, și deci prieten al adevărului. Împreună, inițiator și observator al experimentului, vor observa dacă expresia feței presupusului criminal se modifică, trădîndu‑l. Vinovăția ascunsă va fi astfel adusă la suprafață, expusă public în fața întregii curți. Sau nu?
Ipoteza pe care experimentul este menit să o testeze se întemeiază, la rîndul ei, pe două elemente. Primul este bănuiala lui Hamlet, proaspăt întors acasă de la universitate pentru a-și găsi mama măritată cu unchiul (the funeral baked meats/Did coldly furnish forth the marriage table1). Al doilea este mărturia fantomei, cea care pretinde că este „duhul viu al tatălui tău mort“ (I am thy father spirit/Doomed for a certain term to walk the night) și cere răzbunare pentru omorul „mîrșav, cumplit, ciudat și nefiresc“. Cititorul piesei s-ar putea întreba: de ce nu sînt suficiente aceste dovezi, cumulate? Ce nu-i este de-ajuns lui Hamlet, cînd își vede bănuiala confirmată de mărturia fantomei, de trebuie să pună în scenă un complicat experiment științific pentru a mai aduna niște dovezi? Și de ce e dovada „schimbării la față“ a criminalului mai credibilă decît povestea fantomei?
Sînt mai multe lucruri pe pămînt și în cer...
S-a scris foarte mult despre îndoiala lui Hamlet și despre reacția cu care întîmpină el mărturia fantomei. Aici, cititorul modern are de recuperat elemente contextuale pentru a înțelege de ce Hamlet pune sub semnul îndoielii ceea ce ar părea că este de domeniul irefutabilului: mărturia directă a victimei. Mă rog, a ceea ce a mai rămas din victimă… Răspunsul este formulat deja din celebra scenă a întîlnirii. Orice ai fi, spune Hamlet, duh curat (spirit of health) sau demon blestemat (goblin damned), te voi asculta. Fantoma e numită, succesiv, „apariție“, „iluzie“, spirit, semn (că ceva „e putred în Danemarca“). Nici unul dintre protagoniști, nici măcar Hamlet, nu o identifică însă cu victima. Apariția seamănă cu regele mort, dar nu este regele. Cred, în ciuda demonstrației lui Greenblatt, că Hamlet, Horatio și auditoriul protestant căruia i se adresează Shakespeare rezistă interpretării care invocă Purgatoriul și elemente ale teologiei catolice2. Cînd Hamlet îi spune lui Horatio „Sînt mai multe lucruri pe pămînt și în cer decît spune filosofia ta, Horatio“, el nu se referă nici la catolicii reprimați în Anglia încă elizabetană, nici la doctrina acum interzisă a Purgatoriului. Hamlet și Horatio vin de la Wittenberg, iar Universitatea din Wittenberg este, la sfîrșitul secolului al XVI-lea, un bastion al aristotelianismului reformat în interesul teologiei luterane. Un loc unde înflorește cunoașterea noilor teorii despre univers, precum și a noilor teorii despre suflet, unde se învață medicină, astronomie, filosofie naturală și metafizică. În această filosofie, apariția unei fantome este echivalată, în esență, cu o dereglare a imaginației – fie a imaginației individuale a privitorului, fie a organului imaginativ colectiv al statului (apariția fostului rege pe metereze indică, literalmente, o boală politică, ceea ce personajele numesc a strange eruption in the state). Și tot în cheie medicală citește și Hamlet episodul cutremurător: mărturia fantomei nu este evaluată în termeni de adevăr și fals, ci în termeni medicali: ea se imprimă în mintea celui care o ascultă – o minte deja predispusă, pregătită de bănuielile inițiale – și șterge de acolo toate celelalte conținuturi ale memoriei. La încheierea scenei cu fantoma, Hamlet nu mai este cel de la început. Și știe foarte bine asta. El nu mai este nici studentul-filosof, nici prințul Danemarcei, nici iubitul Ofeliei. Este purtătorul poveștii auzite de la fantomă, pagina pe care povestea omorului a fost scrisă3.
Experiment și teorie medical-judiciară
Dar este această poveste una adevărată? Iată ce testează experimentul -„cursei de șoareci“. Și iată de ce are Hamlet nevoie de un observator extern. Nu orice observator, ci Horatio, colegul său de la Wittenberg, cel care este ceea ce Hamlet nu mai e: un martor imparțial. Din punctul de vedere al ochiului nostru modern, imparțialitatea aceasta e relativă: Horatio e prietenul, Horatio a văzut și el fantoma. Va sta, desigur, de partea lui Hamlet. Doar că nu așa se pune problema. -Cursa de șoareci nu testează doar vinovăția lui Claudiu, ci și nebunia lui Hamlet. Este ideea fixă pusă în capul lui de fantomă o pecete a demonicului? Este melancolia lui una care-l va pierde, trimițîndu-l în infern? Sau spiritul răzbunării este, în acest caz, de partea adevărului? Horatio este chemat să decidă – și, cu el, cititorul, care-l vede pe Claudius schimbîndu-se la față și repezindu-se afară din încăpere, urlînd: Lumină! Aduceți lumină!
De ce susțin că avem de-a face cu un experiment științific? Pentru că testarea ipotezei se bazează pe o teorie de background care reprezintă, la ora în care Shakespeare scrie, varianta up-to-date a practicii medicale și judiciare a momentului. Este teoria rezonanței simpatetice dintre ucigaș și victimă. Semnele acestei rezonanțe sînt cunoscute de toți auditorii lui Shakespeare, iar faptul că trupul celui ucis sîngerează la apropierea ucigașului este recunoscut ca „dovadă“ în practica judiciară pînă la mijlocul secolului al XVII-lea. Ce e nou la Shakespeare e doar haina poetică în care e îmbrăcată teoria medicală. Căci în experimentul cursei de șoareci nu este exhumat corpul defunctului rege. Cuvintele actorului sînt cele care vor declanșa fenomenul rezonanței simpatetice. Vinovatul este „lovit pînă-n suflet“ de cuvintele „atent pregătite“ și, văzîndu-se în oglindă, în acțiunea de pe scenă, se dă de gol.
Îndoiala
Și totuși, piesa nu se încheie aici. Experimentul reușit are un rezultat neașteptat. Regele cuprins de remușcări se refugiază în biserică și pare că se roagă. Iar Hamlet începe să chestioneze eficiența propriului plan și se vede, cumva, prins în propria sa cursă de șoareci. Ce fel de răzbunare este aceasta care duce la pocăirea ticălosului? Sîntem în situația paradoxală în care victima arde în flăcările Purgatoriului, iar ucigașul se căiește și se duce în Rai? Este momentul în care Hamlet nu mai are alături un observator imparțial și cel în care se lasă înșelat de aparențe. Căci regele, deși îngenuncheat, nu se poate ruga, ci își plănuiește propria răzbunare. Viciul se acoperă din nou cu masca virtuții. Iar îndoiala lui Hamlet își schimbă obiectul și se generalizează. Nu mai e vorba, în continuare, de întrebarea simplă „Cine e ucigașul?“, ci de întrebarea, mult mai complicată: „Cine și cum are dreptul să judece și să pedepsească crima?“. Iar experimentul nu poate răspunde la această întrebare.
------------------------------------------------------------
1 Recile bucate / Pentru comînd au fost și ale nunții (traducere de Vladimir Streinu).
2 Stephen Greenblatt, Hamlet in Purgatory, Princeton University Press, 2014 (2nd edition).
3 From the table of my memory / I’ll wipe away all trivial fond records /…/ And thy commandment all alone shall live / Within the book and volume of my brain (Din tablele aducerii-aminte / Voi șterge orice zilnice-nsemnări /…/ Și-n mintea mea, scriptură sfîntă, numai /Porunca ta, ferită de-orice-adaos / Ea singură va sta).
Dana Jalobeanu a făcut Fizică, Filosofie și Istoria științei, specializîndu-se în istoria filosofiei moderne și a revoluției științifice. Predă la Facultatea de Filosofie a Universității din București.