Există viaţă după muncă
În urmă cu vreo 15 ani, o firmă asiatică (pot să-i spun şi numele, dar am observat că anonimatul e de bonton) cumpărase nişte fabrici de la noi (şi acestora pot să le spun numele, dar uite că n-o fac). Managerii se plîngeau că relaţiile cu muncitorii sînt tensionate, că una-două izbucnesc conflicte...
Cercetarea sociologică întreprinsă în rîndul muncitorilor a arătat că frustrările proveneau aproape numai din abordarea exclusiv funcţională a relaţiei muncitor – manager din partea asiaticilor. Aceştia încercaseră să introducă unele metode de creştere a productivităţii muncii verificate (ziceau ei) la ei acasă. De exemplu, introduseseră obligaţia muncitorilor de a-şi curăţa locul de muncă – în felul ăsta, pe lîngă economia de personal, ar fi rezultat o activitate mai organizată. Ce nu înţelegeau asiaticii era orgoliul justificat al muncitorului care deţinea o calificare înaltă, care se distingea (de la distincţie) de debutantul ucenic inclusiv prin această diviziune a muncii: nou-veniţilor le revenea întotdeauna, ca un ritual iniţiatic, sarcina măturării atelierelor de lucru. În marile uzine româneşti, indiferent de sorgintea lor socialistă sau capitalistă, au existat întotdeauna ierarhii precise: inginerul era inginer, maistrul – maistru, muncitorul calificat – muncitor calificat, şi fiecare avea pretenţia să-i fie respectat statutul.
Noii manageri – toţi trimişi din îndepărtata ţară asiatică – nu reuşeau în ruptul capului să comunice cu angajaţii, deşi începuseră să rupă cîteva vorbe româneşti. Muncitorul român respectă ierarhiile, dar nu acceptă uşor să fie tratat ca un simplu executant. Orice inginer cu experienţă ştie că, dacă vrei să obţii cooperarea celor din subordine, e nevoie să mai ceri, măcar de formă, din cînd în cînd, un sfat celor mai vîrstnici, să mai schimbi o glumiţă, să mai întrebi cum o duc copiii, să mai comentezi meciul de aseară... adică exact ce n-ar fi făcut în ruptul capului şefii asiatici.
Cel mai tare s-au enervat muncitorii cînd noii patroni au decis să introducă un sfert de oră de gimnastică de înviorare la începutul programului (poate pentru că observaseră demarajul matinal, îndeobşte lent, al indigenilor). Oameni serioşi, cu copii acasă şi zeci de ani vechime în fabrică, erau acum puşi să ţopăie şi să se scălîmbăie la comanda unui ins imberb, cu ochi oblici şi vîrstă nedefinită. Ceea ce managementul spera să constituie un factor de relaxare a atmosferei (aşa scrie în cărţi, că oxigenarea creierului la începutul zilei creează bună dispoziţie) a generat o adevărată revoltă.
Pe scurt, am asistat la un conflict între culturi. Ethosul muncii, în varianta asiatică, nu s-a potrivit în ruptul capului cu cel mioritic.
Lucrurile însă nu se petrec întotdeauna la fel. Avem numeroase exemple despre români care au emigrat şi, de cele mai multe ori, ajung vîrfuri ale ierarhiilor profesionale. Aici ar putea fi implicat şi un efect al „instrumentului de măsură“: despre conaţionalii eşuaţi pe diferite meleaguri n-avem de unde să avem veşti, cu cît succesul este mai mare, mediatizarea fiind pe măsură. Una peste alta, ştim că muncitorii români care pleacă la cules de căpşuni sau în construcţii sînt căutaţi de patroni, şi nu doar pentru că acceptă salarii mai mici. La cules de căpşuni, unde ştie că într-o zi cîştigă cît într-o săptămînă acasă, e mai degrabă performant. Ca generalizare (cît poate fi îngăduit), aş spune că românul e mai degrabă un bun muncitor, cu condiţia să fie stimulat cum se cuvine. Şi aş adăuga: performanţele bune sînt mai uşor obţinute „în deplasare“, acolo unde îi este mai uşor să accepte că are de jucat după regulile altora.
În clişeele de serviciu, muncitorul român nu este perceput nici ca excesiv de disciplinat (ca neamţul), nici ca dependent de muncă (cum ar fi japonezul). Cu toate că ne emoţionează, din cînd în cînd, tragedia unei tinere care s-a omorît (la propriu) cu munca – atenţie, veţi găsi cazuri similare în presa oricărei ţări civilizate. Cred că ceea ce îl deosebeşte muncitorul român de cel occidental este ataşamentul entuziast şi exclusivist faţă de carieră şi, implicit, faţă de muncă. După decenii de „timpul trece, leafa merge“ şi „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim“, angajatul român, mai ales cel tînăr, este în stare să muncească în exces în speranţa unei promovări sau a unui bonus. Asta, pentru că experienţa sa în competiţia capitalistă este de scurtă durată.
Angajatul occidental, a cărui relaţie cu producţia de tip capitalist e măsurată în generaţii, a înţeles că omul nu e doar o maşinărie, dar că şi o maşină se uzează dacă o supui permanent la efort excesiv. El a înţeles rostul repaosului săptămînal, al concediului de odihnă – cel adevărat, care durează suficient de mult încît să poţi uita de-a binelea problemele de la serviciu, fără e-mail pe telefonul mobil. El ştie că, pentru un randament optim, bateriile trebuie încărcate în mod regulat. Am lucrat de multe ori cu parteneri occidentali, m-a impresionat eficienţa, promptitudinea cu care-mi răspund la mesaje, cu condiţia ca acestea să le parvină strict în timpul programului de muncă. Munca-i muncă şi e a patronului, viaţa-i viaţă şi e a mea.
În contrast, noi, românii, amestecăm viaţa cu munca în ambele sensuri. La serviciu ne începem programul cu poveşti despre ce năzbîtii a mai făcut copilul, cînd ajungem acasă lăsăm acelaşi copil să plîngă pentru că tocmai a sunat un coleg, că a venit o solicitare urgentă din străinătate... Asta deocamdată, pînă ne dumirim şi noi cum e pe aici, prin capitalism.
Mircea Kivu este sociolog.
Foto: L. Muntean