Există un vis româno-american?
Cînd ne gîndim la literatura scrisă de românii din Statele Unite, ne vin în minte nume ca Andrei Codrescu, Norman Manea, Mirela Roznoveanu, Alexandra Târziu, Anca Vlasopolos și, deja, mulți alții. Deși tematicile abordate variază, subiectele predilecte sînt legate de România, cu narațiuni poziționate adesea înainte sau după 1989 și cu diferențele ce rezultă din motivația predominant politică (în timpul comunismului) sau predominant economică (după căderea acestuia) pe care acești scriitori, ca mii de alți emigranți români, au avut-o pentru a-și părăsi țara. Deși economicul și politicul, ca și reacția împotriva corupției instituționalizate, au fost, în diferite forme, constante în generarea dorinței de a pleca din România în ambele perioade, nostalgia pentru patria lăsată în urmă este articulată diferit în condițiile dezamăgirilor post-revoluționare, dar și în condițiile în care întoarcerea nu mai este o imposibilitate.
Studiile americane, domeniul interdisciplinar care abordează societatea americană la nivel de istorie, societate și cultură, acordă prin excelență o atenție specială pluralismului și diversității etnice a societății americane, precum și temei vaste a exilului, cu cîștigurile și suferințele pe care la aduce cu sine acesta. Nici nu ar putea fi altfel într-o țară ca Statele Unite, a cărei națiune se compune dintr-o enormă multiplicitate de imigranți din toate colțurile lumii. Literaturile etnice, așadar – acea ramură a disciplinei „literatură americană“ care interpretează fenomenul literar dintr-o perspectivă predominant multiculturală – joacă un rol deosebit de important în universul interdisciplinar al studiilor americane. Dar putem vorbi de o literatură româno-americană ca un subcapitol în categoria vastă a literaturilor etnice americane? Și, dacă da, din ce moment? Reprezintă scriitorii de origine română un grup literar reprezentativ pentru comunitatea română din Statele Unite, sau sînt ei mai degrabă voci diasporice independente, ca scriitorii sud-asiatici-americani, dintre care mulți preferă titulatura de „Non-Resident Indian“ (NRI) și nu de „South Asian American“?
Mă preocupă aceste întrebări de cel puțin zece ani, de cînd predau literaturi etnice americane în programul de Studii Americane de la Universitatea din București. În plus, în cadrul unui proiect de cercetare condus de prof. Rodica Mihăilă, studiam, cam tot pe atunci, alături de un grup de colegi de la Universitatea din București, chestiunea relațiilor culturale transatlantice româno-americane și a diasporei române din SUA. Editam în cadrul proiectului un volum de interviuri cu personalități de origine română din universitățile americane și personalități americane care avuseseră contacte directe și de durată cu România. În decembrie 2008, la conferința Modern Language Association din San Francisco, am avut ocazia să o cunosc pe Domnica Rădulescu și să o intervievez pentru volumul nostru. Îmi atrăsese atenția romanul său Trenul de Trieste (Train to Trieste), care tocmai apăruse și se bucura de un mare ecou în Statele Unite, fiind rapid tradus în mai multe limbi, printre care și româna (Editura Tritonic, 2008 și, din nou, într-o ediție revizuită, 2018). Acest roman părea a fi exact ce căutam eu, pentru că spunea, cum nu se mai spusese pînă atunci, povestea exilului românesc în Statele Unite și, la nivel simbolic, afirma cu curaj o identitate româno-americană așa cum o făceau și alte literaturi etnice, ca parte intrinsecă a pestriței culturi americane. De atunci, am revenit adesea asupra romanelor și pieselor Domnicăi Rădulescu, despre care am scris și pe care le-am introdus în programele mele de curs (inclusiv mai sus-pomenitul curs de literaturi etnice americane). În toamna lui 2017, cu ocazia prezenței autoarei la București în calitate de profesor Ful-bright, am colaborat în mai multe proiecte. Am avut și deosebita plăcere să fiu martor direct la destinul Trenului cînd am vorbit la relansarea sa la Librăria „Mihai Eminescu“ din București, în data (ea însăși plină de semnificații pentru România) de 24 ianuarie 2018.
Domnica Rădulescu trăiește în Statele Unite din 1983 și este profesor de franceză, italiană și teatru la Washington & Lee University din Lexington, Virginia, și, oficial, mai de curînd (dar, de fapt, dintotdeauna), romancier și dramaturg. Atît lucrările sale academice, cît și romanele și piesele sale de teatru o prezintă ca specialistă în chestiunea exilului, atît în discursul academic, cît și în cel creativ. Într-un articol confesiv publicat în The European Journal of Life Writing în 2014, autoarea privește nostalgic înapoi, amintindu-și ziua de 5 septembrie 1983, cînd, luînd avionul către aeroportul Fiumicino din Roma, își pecetluia soarta de „refugiat, exilat, emigrant, vagabond, nomad, homeless, cetățean dezrădăcinat al lumii întregi“. Și totuși exilul, chiar dacă este simțit în primul rînd ca o pierdere, este și un mare cîștig, o experiență cognitivă ca nici o alta, care, dincolo de criteriile economice și politice, îl îmbogățește pe exilat. Exilatul nu e un om fără de țară, ci, într-adevăr, un cetățean al lumii întregi, un om care, așa cum concluzionează articolul citat, reprezintă propria sa valiză, pe care o poate lua cu sine pretutindeni, care se hrănește din bogăția a două țări și a perspectivei enorme care i se deschide asupra lumii ca urmare a actului, inițial traumatizant, de dezrădăcinare.
Printr-o astfel de experiența trece Mona Maria Manoliu, protagonista romanului Trenul de Trieste. Romanul, scris în engleză și adresat ca atare în primul rînd publicului american, dar și, acum, tinerilor români de pretutindeni care nu au cunoscut direct experiența comunismului, marchează un punct important în istoria culturii diasporei române din SUA. El este un roman al exilului românesc, care reclamă dreptul asupra unei proprii versiuni a visului american. Astfel, din prima parte aflăm despre viața curentă a adolescenților români din anii ’70-’80, ale căror iubiri, trăiri și petreceri pline de pasiune sînt strategii de supraviețuire în spațiul totalitar al României de atunci, dar și despre condițiile economice precare și despre corupția vieții politice din România acelor vremuri. Partea a doua, care acoperă douăzeci de ani (spre deosebire de doar trei în prima parte), a cărei acțiune se petrece în SUA, este povestea exilului Monei, o poveste de succes relativ predictibilă, dar, în același timp, extrem de necesară în istoria exilului românesc și a literaturii româno-americane.
S-a spus de multe ori că diaspora românească este mai puțin vizibilă cultural decît alte grupări etnice din Statele Unite, din cauză că românii sînt poate mai puțin solidari decît alte nații. Lăsînd la o parte relativismul unei astfel de afirmații, motivul principal al acestei insuficiente vizibilități a fost poate necesitatea trecerii unui timp suficient pentru vindecarea de trauma produsă de ceea ce a fost cel mai dur sistem totalitar din Europa de Est (în concurență, poate, numai cu cel sovietic însuși). Povestea americană a Monei are părțile sale bune și rele: succesul profesional al Monei, dar și dezamăgirile la nivel afectiv, armonizate în roman cu persistența sentimentului de dor și cu starea perpetuă de existență simultană în două țări diferite, cea veche și cea nouă. Meritul său este însă că demolează o serie de stereotipuri culturale românești legate de un anumit complex de inferioritate al poporului român, afirmînd cu tărie că visul american este accesibil tuturor oamenilor hotarîți să înceapă o viața nouă bazîndu-se pe nimic altceva decît pe talentul, hotărîrea și forțele proprii. Ca toate protagonistele romanelor și pieselor Domnicăi Rădulescu, Mona e entuziastă, hotărîtă și deosebit de capabilă, și nu concepe eșecul, chiar și atunci cînd ezită, regretă sau se îndoiește de propriile alegeri.
Trenul de Trieste problematizează chestiunea spinoasă a atașamentului față de o țară în care o viață normală a devenit practic imposibilă din cauza unui regim politic absurd, care pervertește chiar și cele mai intime raporturi dintre oameni. Ceea ce o determină pe Mona să plece e sentimentul nesiguranței că poate avea încredere în iubitul ei Mihai, asupra căruia planează misterul morții accidentale a primei lui prietene, și pe care ajunge să-l bănuiască la un moment dat de legături strînse cu Securitatea. Finalul deschis, organizat în jurul unei mult amînate, dar și mult așteptate întoarceri în România, aduce cu sine revederea cu Mihai, despre care aflăm între timp că, departe de a fi fost securist, ascunde o lungă istorie de disidență despre care nu-i putuse povesti la vremea respectivă nici măcar iubitei lui. Dacă cei doi vor rămîne împreună, cititorul este lăsat să speculeze de finalul deschis al romanului. Ceea ce este însă cert este că bătălia pentru reafirmarea normalității a fost cîștigată. În același timp, romanul proclamă cu forță o variantă valabilă, coerentă, îndrăzneață a visului american văzut din perspectivă românească – sau, de ce nu, a unui vis româno-american.
Maria-Sabina Draga Alexandru este conf. univ. de studii americane, Universitatea București.