„Există un discurs în care «ei» sînt întotdeauna mai buni decît «noi»“

7 mai 2014   Tema săptămînii

 interviu cu Angela FILOTE, şefa Reprezentanţei Comisiei Europene în România

A fost şefa Departamentului de Comunicare al Delegaţiei Comisiei Europene, în vremea lui Jonathan Scheele. Apoi a lucrat, vreme de cîţiva ani, în delegaţiile UE din Turcia şi Egipt, a fost la Bruxelles purtător de cuvînt al Comisarului pentru Extindere şi, recent, Angela Filote a preluat conducerea Reprezentanţei Comisiei din România.

Aţi lucrat mult în zona de integrare, chiar înainte de aderarea României acum, uitîndu-ne înapoi, este cum v-o imaginaţi?

Cred că visele mele, atunci, nu mergeau atît de departe, în 2014, ci se opreau undeva la 1 ianuarie 2007. La fel ca şi ceilalţi cetăţeni ai României, care vedeau aderarea ca pe un sfîrşit al aventurii, al poveştii integrării europene a României. Este adevărat însă că, după aceea, am văzut că povestea abia începe, era doar o închidere de capitol şi o deschidere a altuia. Venită în ţară după opt ani de absenţă, am găsit o Românie diferită, în sensul că, pe anumite planuri, s-au schimbat foarte multe, chiar neaşteptat de multe; pe alte planuri, a rămas, mai mult sau mai puţin, situaţia pe care o lăsasem în urmă cu opt ani. În cîteva, s-au făcut paşi înainte, la altele, paşi înapoi. Cred că diferenţa au făcut-o oamenii – „omul sfinţeşte locul.“

Au plecat foarte mulţi la Bruxelles. Este acesta unul dintre paşii pe care i-am făcut, în urmă? Se plîng mereu oamenii din ministere, de pildă, că cei care au pregătit aderarea au plecat în masă la Bruxelles, în instituţiile europene. Este acesta un brain drain nedorit?

S-ar putea ca eu să fiu subiectivă, întrucît sînt unul dintre oamenii care au plecat din ţară. Eu cred că e un pas înainte, pentru că este foarte important să avem români buni în instituţii europene. Am să vă dau un singur exemplu. Ultima secretară pe care am avut-o cînd am lucrat la Bruxelles era o daneză. Noi avem un exerciţiu anual de evaluare, în care fiecare şef stă cu fiecare angajat şi îi dă un feedback. În acest exerciţiu, această daneză, de vîrsta mamei mele, mi-a spus un lucru care m-a bucurat foarte mult, ca româncă. Ea mi-a spus: „De cînd ai venit tu aici, mi s-a schimbat părerea foarte mult despre români, în bine“, pentru că, înainte de a ajunge eu în unitatea respectivă din Comisia Europeană, nu avuseseră nici un român, deşi era o unitate mare, de 40 de oameni. Impresia pe care o fac românii, peste tot, în Comisie cel puţin, este excelentă. Oameni serioşi, profesionişti, muncitori, pe care te poţi baza. Iar înainte, impresia pe care o aveau colegii despre români, inclusiv din Comisie, era cea proiectată de media – nu era o imagine bună. Atunci eu am întrebat-o: „Bun, din cele două imagini, totuşi care prevalează?“ Ea mi-a răspuns: „Bineînţeles că ultima, întrucît a fost experienţa mea directă şi am văzut cum sînt românii, de fapt.“ De asta eu percep acest lucru ca un pas înainte, pentru că fiecare român care îşi face treaba bine în instituţiile europene, devine un ambasador al României în Uniunea Europeană.

Ce a reuşit să pună România pe agenda comună? Aţi simţit că am avut un impact, că au adus ceva reprezentanţii României pe această zonă?

Mă feresc, din actuala poziţie, să vorbesc despre ce au făcut reprezentanţii României, pentru că eu, totuşi, reprezint Comisia. Ce pot spune este că sînt unele teme prioritare pentru România, precum, de exemplu, şi tema extinderii UE, şi că România îşi joacă rolul destul de bine, în instituţii pe aceste teme, pentru a le pune pe agendă. Aşa cum alte state îşi pun propriile teme pe agendă. În cazul României, cu siguranţă Parteneriatul Estic şi, în special, perspectiva europeană a Moldovei reprezintă o prioritate, cooperarea la Marea Neagră – o altă prioritate, apoi cooperarea energetică. Sînt domenii în care România este destul de activă şi i se cunosc poziţiile. Şi în Parlamentul European există români care au pus pe agenda europeană subiecte extrem de importante, şi pentru România, şi pentru Europa. Un alt subiect în care România este prezentă priveşte situaţia integrării minorităţii romilor în Uniunea Europeană. De altfel, aici a fost o dezamăgire a mea, cînd am venit după opt ani, impresia mea este că s-au făcut paşi înapoi în această problemă, am încercat să aflu de ce. Primele semnale ar fi că aceşti paşi înapoi au fost legaţi de criză, de tăierile bugetare, şi ştim că, în momentul în care trebuie să tai, minorităţile au deja o poziţie vulnerabilă.

Urma să vă întreb care au fost paşii înapoi. Numărăm aici minoritatea romă în sine, sau cadrul instituţional pentru minoritatea romă?

Eu aş spune situaţia minorităţii romilor şi capacitatea acestei minorităţi de a influenţa politici publice la nivel local şi central. Aici constat eu regres.

În ce alte domenii au fost făcuţi paşi înapoi?

O altă surpriză neplăcută a fost stagnarea pe anumite teme care continuă să fie probleme nerezolvate ale României, precum reforma administraţiei publice. Iar pentru Comisia Europeană este extrem de important să ai o administraţie publică stabilă, profesionistă, pentru că o mare parte din povara acţiunii ca stat membru cade pe umerii administraţiei publice, toată partea de aplicare a legislaţiei care se decide în Uniune. Iarăşi un laitmotiv care exista înainte de aderare şi pe care l-am regăsit este: implementare, implementare, implementare. Există o absorbţie a legislaţiei europene destul de bună în România, dar nu întotdeauna legea se şi aplică. Trebuie să ne asigurăm că nu există lege numai pe hîrtie, ci ea produce efecte concrete în viaţa de zi cu zi.

Care este viziunea pentru viitor privind prezenţa Comisiei în România? A fost foarte proeminentă înainte de aderare, iar acum sîntem în perioada în care se amestecă rolul din trecut cu prezenţa într-un stat membru nou şi cu probleme. Ce vă propuneţi ca instituţie?

Mandatul nostru postaderare este unul aproape pur de comunicare şi de reprezentare. Reprezentăm Comisia Europeană aici şi, în acelaşi timp, nu mai sîntem singura punte de comunicare cu Comisia Europeană. România fiind stat membru, are legăturile directe cu colegii de la Bruxelles. Pentru noi, este foarte important să înţelegem ce se întîmplă în România, care sînt preocupările, care sînt priorităţile, şi să ne asigurăm că şi colegii de la Bruxelles le înţeleg. Sigur că există o linie oficială de comunicare între statul membru şi instituţiile de la Bruxelles, dar este important să obţii din mai multe surse informaţii, ca să ai o imagine cît mai completă. A doua parte a mandatului este de consiliere, în special faţă de colegii de la Bruxelles. Aproape pentru fiecare iniţiativă legislativă de politici europene care se ia la Bruxelles, ni se cere, înainte de a se lansa această iniţiativă birourilor Comisiei Europene din fiecare stat membru, să le spunem: este sau nu un subiect de dezbatere în ţara respectivă, şi dacă da, care sînt opiniile exprimate public. Trebuie să luăm temperatura înainte de a se porni maşinăria de produs legislaţie şi apoi în momentele-cheie. În acelaşi timp, avem un rol de consiliere şi vizavi de partenerii noştri din România. Sînt foarte mulţi parteneri activi, organizaţii neguvernamentale, instituţii publice, care vor să îşi asume cît mai mult rolul de actori în societatea europeană. Şi atunci ne întreabă, din cînd în cînd: Cum să facem asta mai bine? Care sînt cele mai bune canale de comunicare? Şi facem şi acest lucru. Şi în al treilea rînd, partea care poate reprezintă cel mai mult mandatul nostru este cea de comunicare, unde priorităţile de comunicare se stabilesc la Bruxelles, pentru întreaga Uniune, şi sînt completate apoi cu priorităţi locale, în fiecare stat membru.  

România nu are o forţă politică puternică explicit eurosceptică, spre deosebire de multe alte state membre. Credeţi că se va menţine această situaţie? 

Cred că da, din mai multe motive: oricît de critici am fi, orice persoană de bună credinţă, cînd trage linia, chiar după aceşti şapte ani în care nu s-a mers poate tot timpul încolonat în aceeaşi direcţie, vede că bilanţul este mai degrabă pozitiv. Sigur, totul este perfectibil. Pe de altă parte, într-o mare măsură, sprijinul pentru o guvernanţă europeană poate veni şi dintr-o dezamăgire faţă de guvernanţa naţională. Există acest trend pe care îl vedem în toată Europa şi în lume: votul negativ. Oamenii sînt din ce în ce mai nesatisfăcuţi de serviciile politice pe care le primesc de la clasa politică. Şi atunci îşi pun speranţele în alţi actori importanţi, şi Uniunea Europeană, desigur, este un actor important.

Marin Lessenski este un expert bulgar, invitat la conferinţa organizată de dumneavoastră, la zece ani de la extinderea din 2004. El spunea că, în medie, bulgarii au mai mare încredere în instituţiile europene decît ceilalţi europeni, în schimb, se simt mai puţin europeni. Credeţi că sîntem în aceeaşi situaţie?

Cred că sentimentul mai slab de apartenenţă europeană se leagă mai degrabă de campania media antimigranţi din unele state membre, unde românii şi bulgarii au fost pe nedrept vizaţi. Pe de altă parte, contează şi ce au gîndit cei care au răspuns la această întrebare, dacă ei s-au referit la ei ca persoană sau ca naţie. De exemplu, românii nu se simt europeni, dacă se uită la vecin, care nu se comportă european, chiar dacă cel care răspunde se consideră o minoritate proeuropeană, într-o majoritate care nu se comportă european. Există însă un discurs în România despre „noi“ (românii) şi „ei“ (europenii), în care „ei“ sînt întotdeauna mai buni decît „noi“ – de unde apare un complex de inferioritate. Şi mă întorc la provocările Reprezentanţei: va trebui un act de onestitate în comunicarea Uniunii Europene ca un loc nu perfect, ci imperfect, perfectibil. Am auzit, de mai multe ori, expresia: „aşa ceva în altă ţară nu s-ar fi întîmplat“ şi am şansa de a fi lucrat şi în Bruxelles, şi în alte ţări, şi de a avea acces la informaţii care veneau din alte ţări. Astfel de lucruri se întîmplă şi în alte ţări. Asta nu înseamnă că e OK, dar şi acolo Comisia are o reacţie promptă.

Aş vrea să închidem cercul, revenind la dialogul cu secretara dvs. Modul în care s-a raportat la dvs. ca etnic român arată că, pentru ea, aveaţi ceva de demonstrat.

Cu asta se confruntă toţi românii care muncesc în străinătate, nu numai în instituţii – începînd de la vînzătoare, zidar şi babysitter, pînă la comisarul român. Fiecare român trebuie să demonstreze că este altfel decît „portretul robot“ creat de mass-media. Dar, încetul cu încetul, se schimbă şi acest portret, contează foarte mult experienţa personală. 

a consemnat Cristian GHINEA 

Apariţia acestui text a fost realizată cu asistenţa Uniunii Europene, în cadrul unui grant oferit de Parlamentul European în domeniul comunicării. De conţinutul acestui articol este responsabilă doar revista Dilema veche şi nu se poate considera sub nici o formă că textul reflectă punctul de vedere al Uniunii Europene.

Proiectul BeEU - 8 organizaţii mass-media pentru un Parlament este cofinanţat de Uniunea Europeană.

Mai multe