Există regres în istorie?

26 aprilie 2022   Tema săptămînii

Pentru cei crescuți într-o cultură europeană, „regres” e un cuvînt care sperie. De aceea, simt nevoia să încep acest articol cu o veste bună: în istoria umanități, regresul, ca și progresul, nu e nici „garantat”, nici stabil. De altfel, cele două nu pot exista decît împreună – fără ideea de progres cum ne-am putea reprezenta regresul? Și, de asemenea, ambele sînt mai degrabă niște plăsmuiri ale minții noastre: progresul îl asociem senzației de îmbunătățire continuă a condiției umane (în termeni de prosperitate, de fericire, de libertate etc.); complementar, regresul se măsoară, pe o aceeași scară a valorilor, prin senzația că „e mai rău ca înainte”. Între cele două, paleta de nuanțe posibile ține de nimic mai puțin decît de vasta subiectivitate a percepțiilor.

Tocmai fiindcă înțeleg aceste premise, istoricii se cam feresc să interpreteze trecutul și prezentul în termeni de progres versus regres. Istoricul are o minte sceptică, dar nu atît de sceptică încît să se piardă cu totul în mizantropie, rațională, dar nu atît de rațională încît să nege complet rolul emoțiilor în mersul umanității, și îndrăzneață, dar nu atît de îndrăzneață încît să își închipuie că, studiind trecutul, ar putea afla chiar toate cauzele prezentului și nici că, din prezent, s-ar putea face predicții sigure despre viitor. Iar în aprecierile generale despre progres sau regres, viitorul e întotdeauna veriga slabă, marea necunoscută. Căci nimeni nu ne poate garanta că mîine va fi mai bun decît azi sau decît ieri, așa cum nimeni nu ne poate garanta nici că același mîine va fi mai rău.

Grecii antici își reprezentau mersul lumii ca pe o succesiune de cicluri, în cursul cărora zeii, mai mult sau mai puțin vigilenți, vegheau asupra oamenilor, iar oamenii, mai mult sau mai puțin virtuoși, își negociau libertatea cu zeii. Nici oamenii, nici zeii nu erau perfecți, astfel că alternanța de bine și rău, pace și război, catastrofe și vremuri liniștite putea fi pusă la fel de bine pe seama nesăbuinței unora sau a capriciilor celorlalți. În orice caz, pentru succes sau eșec nu exista un singur vinovat și nici un singur responsabil. Platon ar fi fost, cu siguranță, foarte surprins să afle că încrezătorul secol al XIX-lea era convins de atotputernicia științei și de progresul ineluctabil al neamului omenesc. Din punctul lui de vedere, filosofiile dominante ale secolului al XIX-lea ar fi reprezentat, cel mai probabil, un regres. Iluminiștii – din care progresismul secolului al XIX-lea își trage seva – credeau că creștinismul a însemnat, față de antichitatea open minded, un trist regres, uitînd că, de fapt, acea concepție lineară a timpului istoric pe care se pregăteau să o consacre o moșteniseră ei înșiși de la Sfîntul Augustin. În fine, încrezătoarea și optimista Europă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea ar fi fost chiar uimită să afle că, după primul și mai ales după al doilea război mondial, urmașii o vor considera o Belle Époque. „Belle”, dar pentru cine? Cu siguranță, nu pentru săracii săi, care, teleportați în zilele noastre – și tot ca săraci –, ar considera sărăcia de azi drept un rai pe pămînt. Nici pentru frumoasele doamne – acele dive pe care le admirăm cu toții în extaz, dar care, dincolo de aparența veșmintelor, erau, cel mai adesea, niște femei nefericite, căsătorite fără consimțămîntul lor, supuse, prin regimul juridic al cuplului, tiraniei unor soți de care nu aveau nici măcar dreptul să divorțeze –, nici pentru ele, cred, condiția femeii de azi nu ar fi fost tocmai de lepădat. Cît despre bolnavii de ciumă, tuberculoză, variolă, difterie, angoasa sanitară prăvălită peste noi de COVID ar putea fi, în ochii lor, cel mult o sursă de amuzament.

Cum măsurăm regresul, așadar? Căci, dacă nu-l putem măsura, atunci nici nu prea putem spune că există. Ei bine, la fel cum măsurăm și progresul. Filosofii – probabil ați înțeles deja că ne aflăm pe terenul lor și că, în cazul de față și nu numai, istoricii se mișcă adeseori în siajul filosofilor, adică pe potecile trasate de ei – nu s-au pus niciodată de acord, dar cel puțin putem discerne, în linii generale, două mari școli de măsurare a progresului. Unii îl măsoară pe o scară a valorilor morale: libertate, fericire, toleranță, respect pentru dreptul fiecărui individ de a-și căuta împlinirea personală. Alții recurg la valorile materiale: prosperitate, bunăstare, acces la resurse. Și aici, nuanțele și mixturile sînt nenumărate. Și, desigur, fiecare dintre ele e imperfectă în felul său. Dar, pe oricare am lua-o în considerare, regresul – această sperietoare a istoriei – a însemnat pînă acum mai puțin: mai puțină libertate, mai puțină fericire, mai puțină prosperitate, mai puține resurse. Toate măsurate doar, exclusiv, în funcție de ceea ce era „înainte”, în trecut. Viitorul, cum spuneam, e o gaură neagră. Sau albă, depinde de moralul fiecăruia.

Iată însă că, în zilele noastre, filosofii ecologiști ne spun că progresul – și implicit regresul – au o singură măsură, clară: limita resurselor planetare. Atunci cînd acestea se vor termina, civilizația omenească se va termina și ea. Regresul – adică reducerea consumului de resurse – devine, astfel, un inedit mod de a progresa: consumați mai puțin ca să trăiți mai mult. Redefiniți-vă fericirea, bunăstarea, împlinirea, nu neapărat în funcție de nevoile individului uman, ci în funcție de fericirea, bunăstarea, împlinirea întregului ecosistem în care trăiește. Ar putea fi debutul unei noi paradigme istorice, una în care progresul – și regresul – devin cu totul altceva decît ne imaginam pînă acum. Sau ar putea fi doar o altă filosofie „de manuale”, una pe care nimeni n-o citește decît dacă este obligat s-o citească. Și căreia multe altele i se vor succeda, fără exces de urmări.

Așadar, există regres în istorie? Există, dar numai în măsura în care există și progres. E el, regresul, o sperietoare veritabilă? Doar în măsura în care progresul ne duce în direcția cu adevărat bună. Și un amendament, deloc neglijabil: progresul și regresul sînt niște plăsmuiri ale minții noastre, cea mai tenace plăsmuitoare de himere din universul cunoscut.

Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Sindromul Stavroghin, Humanitas, 2019.

Mai multe