„Exerciţiul invenţiei ne motiva pe toţi“ - interviu cu Mircea FLORIAN
Mircea Florian (n.1949) a înfiinţat şi condus mai multe formaţii: Zburătorii, Florian în Labirint; Ceata de dubași, ceterași, kitarozi și alți meșteri lăutari; Ceata Melopoică și Florian din Transilvania, fiind interesat de experimentele artistice avangardiste și de mixtura între diverse stiluri muzicale: folk, muzică arhaică românească, africană și asiatică, muzică electronică, rock progresiv, new wave ș.a Mai multe aici.
De mic aţi învăţat să cîntaţi la instrumente, iar de-a lungul carierei ați trecut prin mai multe genuri; cum a început, de fapt, aventura dvs. muzicală?
Provin dintr-o familie de intelectuali - tatăl meu era inginer, director de liceu, iar mama, directoarea unei grădiniţe - unde se cînta şi să făcea muzică. Am studiat pianul de la cinci ani, dar nu părea că voi deveni vreodată un pianist profesionist, un interpret adevărat – ceea ce s-a şi dovedit – mi-am dat seama încă de mic, că e mult mai interesant să construiești muzică, să o creezi. M-am apucat de foarte tînăr să scriu muzică pentru că am avut norocul ca în paralel să studiez teorie muzicală şi armonie, toate cu profesori privaţi. Una dintre profesoarele mele, dna. orof. Mária Szilágy, a ajuns mai tîrziu să predea la Portland, Oregon.
Pe la vreo 11-12 ani a apărut interesul pentru saxofon, aşa se face că m-am apucat de saxofon. Vîrsta era prea jună pentru un instrument atît de complex, aşa că nu am făcut decît cîţiva paşi, dar atunci s-a întîmplat că am prins drag de instrumente. Mi-a căzut în mînă şi un clarinet, am încercat şi un flaut, apoi am primit cadou o chitară, una românească, dar foarte bună, era o Doina neagră cu o doză înăuntru care a fost fatală radio-ului familiei pe care l-am folosit ca amplificator.
De-a lungul timpului, adesea dintr-o nevoie imperioasă de noi culori timbrale, m-am apropiat cu mare drag de instrumente diferite și din dorința de a şti cum funcționează. La un moment dat am cîntat la sitar, la tabla, la shehnai, iar pentru un spectacol de teatru am primit un shamisen. Făceam muzica unui spectacol cu o piesă de Kobo Abe, Strigoi la Kitahama, în regia Cătălinei Buzoianu, şi a trebuit să învăţ să cînt la shamisen, pentru că nu era nimeni altcineva dispus să o facă. Cîțiva posibili candidați, care cîntau la chitară clasică, spuneau că-şi strică digitaţia, şi era adevărat; pe mine nu mă interesa asta, aveam nevoie de timbrul acelui instrument și o digitație așa grozavă oricum nu aveam, deci nu aveam ce să stric. Mă interesează şi astăzi organologia, ştiinţa din spatele instrumentelor, pentru că la mine arta s-a îngemănat mereu cu ştiinţa - laboratorul meu se cheamă și azi Arts and Sciences Atelier.
Fiind adolescent, mai aveaţi şi alte pasiuni?
Da, multe... Eram pasionat de ştiinţele exacte. Astronomia. Mă tenta să fac film sau compoziţie, dar pe de altă parte matematica şi cibernetica mă interesau la fel de mult. Cînd am intrat la Cibernetică în 1967, această specializare era de o noutate şi o deschidere extraordinară. Oamenii de acolo erau formidabili, apucaseră să umble prin străinătăţi, avuseseră burse în Statele Unite şi reveniseră cu o minte foarte deschisă. Mă mai pasiona bicicleta...
Din această pasiune pentru artă şi ştiinţă s-a născut interesul dvs. pentru performance?
Toate interese mele - paralele - s-au născut în copilărie. Locuiam în Satu Mare foarte aproape de piaţeta în care circurile îşi puneau cortul şi de mic am fost fascinat de lumea circului. Treceam gardul şi stăteam în lumea aceea de dimineaţa pînă seara... Eram captivat şi continuam să mă joc singur mergînd pe sîrmă sau jonglînd chiar şi după ce circurile plecau. Dexteritatea e importantă pentru cineva care face artă, chiar dacă te ocupi cu muzica pe computer.
Îmi aduc aminte de un celebru circ italian care a prezentat un spectacol exclusiv cu apă: instalau un bazin uriaş, sus erau nişte bazine mai mici, iar spectacolul se baza pe un sistem de pompe controlate manual. Impresia şi şocul produse de jocurile de apă, de sistemul de lumini şi de muzica orchestrei a fost enormă, am rămas năucit. Era deja multimedia. Cu părinţii mei mergeam regulat la teatru şi la filarmonică (o foarte bună școală pentru ochi și urechi), dar combinaţii ca la circ nu vedeai. Aşadar, circului pot să-i mulţumesc pentru aplecarea mea spre performance și multimedia.
Cînd aţi făcut primul pas înspre muzica electronică şi cum aţi continuat?
Şi aceasta e o poveste ce începe în copilărie. Aveam 14 ani, cîntam deja la chitara electrică şi aveam o trupă, Zburătorii (pe chitara mea scria „Mă ajută Zburătorii”), cu care am participat la cîteva spectacole electrizante pe scena teatrului din Satu-Mare. Am ajuns astfel în lumea unor oameni care se chinuiau să-şi facă echipamente – amplificatoare, chiar şi instrumente. La un moment dat am ajuns la un Cerc de electronică, mi-am cumpărat componentele necesare şi aşa se face că pe la 15 ani îmi făcusem primele generatoare de sunet, fără claviatură, fără cine știe ce control, dar care produceau sunete electronice foarte stranii, tocmai bune pentru piese bizare – ce mai, eram captivat cu totul.
În absolut toate perioadele mele am făcut lucruri care implicau și muzică electronică, însă niciodată n-am vrut să cînt doar muzică electronică; pe mine m-a interesat mereu combinația subtilă între sunetele instrumentelor acustice, uneori arhaice, cu muzica sintetică.
Prin 1970, la primul festival de folk din Romînia, organizat la Club 303, la Politehnică, de fraţii Ursulescu, aveam un coleg în spatele meu care dădea drumul la nişte loop-uri cu sunete electronice pe care le preînregistrasem. Unele erau sunete naturale şi prelucrate, deci elemente electronice erau deja acolo. De altfel, cînd am fost prima dată difuzat la radio, în 1968, de Cornel Chiriac, nici nu se folosea cuvîntul folk. Eram numiţi cantautori, nu folkişti. Mie nici nu mi-a plăcut, şi nu-mi place acest cuvînt, prefer „melopoia”, de la melos şi poesis.
Tot din aceasi perioadă datează și primele mele lucrări realizate cu ajutorul calculatoarelor: m-am folosit de computerele din Centrele de calcul în care am lucrat, mainframe-uri, ICL, IBM 360, cu soft-uri pe care le scriam în Assembler, PL/1 sau Fortran. Muzică stochastică, formalizări, șamd: nu sunau deloc electronic deși în spatele producțiilor stătea foarte multă electronică...
Mai tîrziu, prin 72-73, cînd am început să lucrez cu alți muzicieni şi cînd se contura ideea formaţiei Ceata Melopoică, Gabi Căciulă, care cînta la o mulțime de instrumente, de la xilofon la sitar, folosea, la rugămintea mea, o mică sculă electronică sovietică, cred ca era făcută de firma Iunost, un instrument pentru copii cu doar două-trei octave.
Günther Reininger, un muzician extraordinar (a cîntat o vreme și cu Phoenix) şi cu care am făcut multe turnee împreună, avea un sintetizator Korg formidabil, probabil primul intrument comercial care a intrat în România, şi cu acest instrument, plus un altul mai puţin performant folosit de mine, am cîntat împreună pe discul Pădure de voie bună din 1975.
Mai tîrziu nevoile mele au crescut şi prin `76 am cîntat în formula Florian în Labirint (între timp aveam o mulţime de keyboard-uri pe care îmi dădeam toţi banii și-mi foloseam toți prietenii străini), iar în 79 la Festivalul Club A am prezentat spectacolul Corin, vampirul din flacon, şi merele de aur, cu Horaţiu Mălăele într-un rol, celălalt era jucat de mine, aveam niște măști, era un spectacol cu foarte multe electronică, lucram și cu un talking-box... Spectacolul a fost înregistrat de TVR, dar apoi ne-au spus că banda a fost ștearsă. Aşa era pe atunci, nu au rămas decît amintirile martorilor.
În 78 am înfiinţat trupa Florian din Transilvania cu chitări electrice, cu keyboard-uri, cu tobe electronice - reuşisem să facem un sistem de captare a sunetelor de tobă care erau prelucrate, ceva foarte rafinat.
Aţi înfiinţat multe trupe, ce căutaţi, de fapt?
Să mă exprim şi nimic altceva. Nevoia de a comunica, apoi necesitățile timbrale şi dorinţa mea de explorare m-au împins înspre muzica experimentală și cea electronică. O bună bucată de vreme am combinat muzica electronică cu tehnologie analogă: imprimam pe bandă sunetele mele analoge de sintetizator, apoi banda o tăiam în bucăţi, iar bucăţile erau unităţi de timp într-o măsură, ceea ce rezulta se numeau bucle (loops), uneori foarte lungi, de pînă la 32 metri, alcătuite din bucăţi mici, chiar şi de 2 cm, lipite... Așa s-au născut o serie de piese reușite (Vocile de pe gard, de pildă). Aşa s-au născut și instalaţiile de sunet. Era un meşteşug. Îmi plăcea să le croiesc şi să le lipesc. Într-un final, au multe în comun croitoria cu compoziţia...
Dorin Liviu Zaharia, Dan Andrei Aldea, Sorin Chifiriuc, Dan Bădulescu, şi alţii erau colegii dvs. de generaţie. Exista emulaţie, de unde vă inspiraţi, ascultaţi ce se cînta în Occident, în ce măsură inventaţi pe atunci roata?
Ceva acces aveam, eram destul de sincroni şi mi-am dat seama de aceasta odată ce am început să călătoresc în Vest. Căpătam relativ multe informaţii, asta pînă la jumătatea anilor `80, dar important era „să inventăm roata” şi pentru că exerciţiul invenţiei ne motiva pe toţi. Ştiam destul de bine ce se făcea atunci, dar ni se părea important să ne exprimăm pe noi şi să ne facem propria muzică.
Apropo de Ceata Melopoică, un supergrup, un grup concept, cu o foarte eterogenă componenţa; cum aţi adunat laolaltă atît de mulţi muzicieni care ar fi putut crea foarte bine individual?
Într-adevăr, au fost echipe cu geometrie schimbătoare în care la un moment dat au intrat oameni la care nu te-ai fi aşteptat să colaboreze unii cu altii, dar care aveau de fapt foarte multe în comun. La un moment dat a fost în grup şi Dorin Liviu Zaharia, cu care mă înţelegeam foarte bine. Am zis hai şi hai a fost. Avea şi el nişte piese instrumentale, la fel şi Chifiriuc, care putea cînta şi vocal, aşa cum o făcea în Curtea Veche apoi şi în Domino, dar care îşi găseau locul în spectacolele mele. Îmi amintesc de un spectacol-concept, La pomul cibernetic, care ne-a dat mari bătăi de cap. L-am prezenat, invitati fiind hors concours, în Aula de la Drept, în 1972 (sau `73?), şi acolo un juriu format din Nicu Ceauşescu, Adrian Păunescu şi Adrian Năstase...
Glumiţi?
Nu, chiar aşa arăta juriul acelui festival (Festivalul primavara baladelor, prima ediție), iar juriul – fiindcă am îndrăznit să spunem, cîntînd, unor lucruri pe nume - a decis că merităm să ni se dea o lecție. Şi ni s-a dat în sensul că au încercat să oprească spectacolul, ne-au convocat la centrul universitar pentru o întrevedere cu tovarăşul Pacoste care ne-a ameninţat că ne dă afară din facultăți, pînă la urmă am avut o vreme interdicția de a mai cînta. Sînt mii de astfel de poveşti.
Tainicul vîrtej, disc tras în tiraj mic, cu unele pise cenzurate, premiat la Constelaţii Rock, este o raritate; care e povestea lui?
Pe el era un set de piese care alcătuiau un spectacol, aparent, despre dragoste, cu mai puțină critică socială decît în alte producții. Una din piesele interzise se cheamă As şi versurile refrenului sunau aşa: „Forţa atomică, forţa atomică, forţă mecanică, forţă mecanică” şi asta era tot. Ei bine, tonul, atitudinea vocală, cred că i-a speriat, nu ştiu ce altceva, căci au interzis-o. Sau poate că cenzura era și forma prin care trebuia să înțelegem cine e la putere... Mult mai dramatic a fost cazul piesei Madama Butterfly unde se făcea o paralelă totală cu realitatea acelor vremuri atunci cînd cîntam despre „politruci” și îndemnam ascultătorii: „V-ați distrat, acum faceţi curat !”... Lucrarea a fost imediat scoasă de pe lista posibilelor piese de înregistrat.
Un alt spectacol, din `79, în cadrul expoziţiei „Expresia corpului uman”, a fost numit experiment de bio-muzică...
Era un experiment total. Pe scurt: un subiect stătea în faţa spectatorilor îmbrăcat într-un halat alb şi pe dedesubt, destul de la vedere, avea o mulţime de microfoane prinse pe tot corpul care nu făceau nimic altceva decît să preia sunetele pe care le produce un om în repaus.
Foarte politic...
Bineînțeles, mai ales că unul din sunete era ghiorăitul maţelor. Aceste sunete însă intrau într-un mixer şi de acolo erau redistribuite pe mai multe căi, erau procesate electronic şi dublate de sunetele instrumentelor. Era un experiment în continuarea unor cercetări pe care n-am putut să le arătăm în public - cu sunete controlate de undele cerebrale printr-un sistem de encefalografie. Semnalele senzorilor erau amplificate şi trimise unor device-uri sonore produceau o anumită muzică. Nu era ceva nou, dar la noi în țară nu se mai făcuse acest tip de performance și improvizație muzicală.
Cum reacționa publicul?
Publicul era avid, lihnit. Trăind în obscurul acelor vremi oamenii știau totuși multe, erau destule căi subterane pentru ca să se informeze. Un alt experiment, care apare pe un disc Electrecord din 1977, era cu sunete de roată de bicicletă - muzică concretă. Sunetele erau procesate într-o compoziție numită Păsările din palmă.
Aveţi nişte texte foarte frumoase, bizare; ce citeaţi?
Citeam foarte mult, mai citesc încă, în primul rînd poezie, extrem de diversă. Din fericire, la vremea aceea existau cîteva surse, exista revista Secolul XX care publica poezie americană: generaţia beat, mişcarea pop, texte din Rolling Stonesc, te miri ce... Dar această revistă era doar una din surse.
Cenzura avea probleme cu metaforele...
Cenzura se zbătea între simularea unei oarecare deschideri şi pornirea de a-ţi pune căluşul în gură. Diversele expoziţii, de pildă, nu erau atît de problematice, evenimentele adicente era problematice. Îmi amintesc: la expoziția Spațiul-Oglindă (la Institutul de Arhitecură) se organizaseră discuţii adiacente expoziției; totul a fost perceput doar prin prisma dezbaterilor, atît de grav încît au interzis manifestările și au închis imediat expoziţia.
În `86, abia apăruse Tainicul vîrtej, aţi plecat din ţară; practic nu i-aţi dat nici o şansă... De ce aţi plecat?
E-adevărat, dar mi se acrise, era prea mult. Făceam multe instalaţii, muzică şi vizual în felurite expoziții şi fără pauză primeam pumni în bot - asta era reacția sistemului. După vreo doi ani şi ceva în care nu am reuşit să plec în Statele Unite unde eram invitat la Galeria Franklin Furnace în New York, după insistențele Galeriei de a mă invita din nou și din nou, în cele din urmă, ca printr-n miracol, am primit pașaportul şi mi-am zis: mi-a ajuns
Deci aveau dreptate să nu vi-l dea?
Nu era prima dată, mai plecasem şi mă întorsesem, deci nu aveau nici o justificare. M-am întors de cîteva ori din datorie față de oamenii la care țineam mult. Țineam mai mult la ei decît la mine, dar la un moment dat paharul s-a umplut. Am stat aproape doi ani în America, dar nevoia de o cultură cu o anumită vechime m-a făcut să mă întorc în Europa. Important este că mi-am dat seama cît de greu e să te conectezi într-o lume virtual închisă, care funcționează și fără tine.
Generaţia dvs. talentată, muncitoare, ingenioasă, pare totuşi o generaţie pierdută: mulţi au plecat, n-au mai făcut muzică... Spuneaţi undeva că vă convine cum o bună parte din muzica de atunci a dvs., există azi doar în folclor, doar în oralitate, că s-au pierdut şi/sau nu s-au înregistrat. Dar s-a pierdut şi o parte din muzica celorlalţi; este o generaţie „pierdută”?
Lucrurile trebuie nuanțate: generația nu e defel pierdută – slavă Domnului!, au rămas numeroase mărturii: lucrări de mare valoare, gesturi artistice largi, pline de strălucire. Mare parte din congeneri activează cu succes și astăzi. Generația aceasta începe să piardă prin faptul că ne dispar colegii - nu mai sînt fizic.
Da, s-au pierdut și multe spectacole, chiar şi cele din anii `80; la TimRock vedeam oamenii care filmau deja cu camere video, dar ce s-a întîmplat cu acele filmări nu se ştie. Nu am nici o urmă a celor show-uri, nici una. Nu ne puneam atunci problema înregistrării spectacolelor noastre, pentru că înregistarea video era subversivă, nu se putea face aşa ceva. Am fost şi inconștienți, credeam că cineva înregistrează, Dorin Liviu Zaharia chiar spunea: „Lasă, că o să le găsim cîndva în arhivele lor.” S-a dovedit că nu e nimic de găsit, nici măcar dosarele de urmărire nu s-au păstrat întregi, o parte au fost arse în mod deliberat.
În afară de dvs şi Adrian Enescu, nimeni din generaţie nu mai face muzică individual, nu şi-a continuat cariera. Sînteţi supravieţuitoarii acelei perioade, cei care au făcut muzică şi în străinătate...
Poate a fost prea mare presiunea pieţei, încît chiar Bibi Ionescu a renunţat şi s-a retras într-un business. Şi asta e o treabă foarte pîrdalnică, întrucît să reîncepi să faci muzică afară e greu. Nici lui Günther Reininger sau lui Dan Andrei Aldea nu le-a fost uşor să se conecteze la o lume care nu-i cunoştea. Mi-a fost greu şi mie, dar faptul că mă mişc liber în zone diferite: computere, literatură, muzică, grafică, teatru, film, arte perfomative, etc. îmi dă o anume libertate și, paradoxal, siguranță. Mă pot replia, pot să şerpuiesc într-o eventuală lume ostilă. Îmi dau seama că sînt un caz, nu au toți aceste particularități.
Dintre toate etichetele puse muzicii dvs: cultă, elitistă, conceptuală, contemporană, de avangardă - care vi s-a potrivi cel mai bine?
De avangardă nu sună rău, dar nu am auzit experimentală, căci experimentul este motorul cel mai important al căutărilor mele. Sigur, experimentul te plasează în zona avangardei şi orice cuvînt îşi pierde în timp valoarea. Cel mai bine s-ar potrivii muzicii mele astăzi atributul experimental, deci muzică experimentală.
a consemnat Marius CHIVU
Fotografii de Camil Dumitrescu