Exerciţiu de comunicare despre pacea interioară

21 noiembrie 2018   Tema săptămînii

Uşor de rostit (şi de scris) şi mult mai anevoios de dobîndit. Cînd vorbim despre pace interioară la ce ne referim, de fapt? La un context interior condiţionat de cel exterior? La un anumit nivel de cultură şi înţelegere? La o anumită tipologie psihologică (vezi contemplativii nativi) sau grad de conştiinţă? La o cale spirituală practicată îndelung şi consecvent sau la o metodă de dezvoltare personală cu rezultate rapide?

Un lucru este cert: pacea interioară a devenit în ultima vreme, în era tehnologiei din ce în ce mai solicitante mental (deşi ar trebui să ne simplifice existenţa), o nevoie stringentă a omenirii în tumultul şi ritmul accelerat al provocărilor emoţionale ale vieţii (şi financiare, desigur), tot aşa cum şi fericirea este o nevoie biologică vitală a corpului uman pentru starea lui de echilibru şi sănătate.

Remarcăm însă cît de relativă este semnificaţia acestor cuvinte, pace interioară şi fericire, şi mai ales cît de particulară este trăirea lor.

Printre „ingredientele“ necesare recomandate de mai multe practici spirituale pentru atingerea păcii interioare ar fi: relaxarea fizică, „nemişcarea“ gîndurilor şi „liniştirea interioară“ a emoţiilor într-un context anume care, la rîndul lui, să ofere linişte, confort fizic şi intimitate.

Într-adevăr, mai de mult, cînd mă gîndeam la pacea interioară pe care mi-o doream, o asociam invariabil cu o stare de echilibru interior static şi stabilizat prin linişte şi nemişcare (fizică, emoţii şi gînduri). Acum, însă, o asociez mai degrabă cu un echilibru care poate include şi o „nelinişte“ rezultată din dinamica trăirilor interioare care se vor înţelese şi acceptate. Aşa cum, şi în filmul Mănîncă, roagă-te, iubeşte, Katu îi spune eroinei (interpretate de Julia Roberts), tulburată pentru că, fiind îndrăgostită, pierduse „controlul“ păcii interioare: „Dezechilibrul emoţional care rezultă din iubire este un semnal al adevăratului echilibru interior“.

Şi totuşi, o anumită „linişte“ şi „mulţumire“ interioară le putem simţi de multe ori într-un mod neaşteptat. Fie cînd auzim sunetul ploii, al unei voci dragi sau al unei melodii preferate, cînd privim o floare, un asfinţit de soare, un tablou sau poza bunicii, cînd un necunoscut ne zîmbeşte pe stradă sau ne cedează locul la coadă, cînd cineva ne întîmpină cu drag sau cînd noi putem dărui cu drag sau, pur şi simplu, cînd o zi complicată se încheie cu bine, ştiind că eforturile noastre nu au fost irosite sau nebăgate în seamă.

Chiar dacă semantica nu poate cuprinde semnificaţia profundă a acestor concepte, cînd „trăim“ fericirea sau „simţim“ pacea interioară sîntem cu toţii la unison (indiferent de sex, religie sau apartenenţă etnică) pentru că ştim exact despre ce este vorba, chiar dacă nu putem descrie în cuvinte. Ele devin „vizibile“.

O persoană fericită „radiază“ fericire. O persoană care a atins pacea interioară „degajă“ linişte şi echilibru. Lîngă asemenea persoane, cu toţii ne simţim mai bine şi lucrurile decurg mai simplu, mai coerent. Pacea interioară devine punctul de declanşare şi de manifestare a unui potenţial interior neexplorat încă.

La vremuri noi apar însă metode noi, nebănuite şi imprevizibile. Personal, am fost martoră la două situaţii complet diferite de atingere a acestei mult rîvnite păci interioare – de către bunica şi mama mea.

Bunica, fără vreun demers conştient de dobîndire a păcii interioare, a trăit-o din plin în ultimii ani, nefiind deloc o persoană „liniştită“ sau calmă de-a lungul vieţii. Secretul ei? A reuşit să se „debaraseze“ de propriul ego (cel care este permanent nemulţumit şi neliniştit pentru că judecă, compară, evaluează, controlează). Prin iubire necondiţionată (mai ales pentru noi două, nepoatele ei, care eram, la propriu, „lumina ochilor ei“ şi raţiunea ei de a fi). A plecat dintre noi la 102 ani liniştită, sănătoasă, lucidă, fără dureri sau resentimente. A avut parte de ceea ce se numea, mai de mult, „moarte bună“.

Mama mea, în schimb, a îmbătrînit cu totul altfel decît mama ei şi bunica noastră. Părea un „caz pierdut“, din punctul meu de vedere. Relaţional, era un „dezastru“ pentru că nu puteam, realmente, comunica cu ea. Pur şi simplu, nu „auzea“ sau, mai bine-zis, nu mai conta pentru ea ce-i spuneam sau ce o rugam noi, ceilalţi din familie (tata, sora mea sau bunica, eu). Suferea de o „indiferenţă cronică“. Putea „mima“ însă aproape orice stare (inclusiv spiritualitatea). Era adorabil de creativă şi imposibilă la nivel afectiv.

Era „sensibilă“ numai în zona de interes strict profesional (a ei sau a noastră, a celorlalţi), unde a şi excelat, de altfel, fiind ultimul „grămătic“ din epoca modernă, aşa cum îi plăcea să se prezinte – adică specialist unic în Europa în facsimilare manuală (ceea ce i-a adus şi un loc în Cartea Recordurilor, ca fiind „persoana care a scris cel mai mult“… aproximativ zece kilometri de cuvinte sau poate şi mai mult, cine mai ştie?).

Desigur, acea „indiferenţă“ emoţională era şi pentru nevoile biologice sau spirituale ale fiinţei. De unde şi avalanşa de complicaţii generate de diabet: tensiune, glaucom, circulaţie periferică deficitară, piederea văzului etc. (mult mai tîrziu am aflat că se „lăuda“ că duce boala „pe picioare“, fără medicamente sau regim alimentar, pînă cînd au apărut cangrene la ambele picioare) sau de Alzheimer-ul neluat „în seamă“ (eu am aflat de el într-o zi cînd, vorbind cu ea, am constatat cu surprindere că nu mai poate termina nici o frază).

Ceea ce părea însă o „dramă“ fiziologică s-a dovedit a fi o „rezolvare“ de excepţie la nivelul sufletului pentru că a intrat în operaţia de amputare a piciorului stîng (cu risc maxim în contextul diabetului şi al vîrstei înaintate) „atee“ şi a ieşit „credincioasă“. Putea vorbi coerent şi cu patimă despre Dumnezeu, despre recunoştinţă pentru doctorii „de aici“ şi „de dincolo“ (cei care, din invizibil, îi asistă pe cei vizibili aici, pe pămînt). A devenit într-un mod miraculos „umană“, o fiinţă capabilă de sentimente, afecţiune, empatie, onestitate, recunoştiinţă… mama pe care mi-am dorit-o toată viaţa. Astfel, am putut trăi împreună încă un an într-un cu totul alt registru relaţional, emoţional şi spiritual. A fost o sărbătoare zilnică a întîlnirii a două suflete care puteau, în sfîrşit, comunica (uneori şi telepatic). A vrut să se spovedească cu onestitate şi a plecat, la 88 de ani, cu pacea ei interioară care i-a transfigurat chipul într-o frumuseţe aproape ireală, nepămînteană, dar vizibilă.

Dacă reuşim să atingem acel nivel personal de pace interioară (nu ştiu cum şi nu ştiu cînd), putem deveni cei care sîntem, de fapt (şi nu ştim încă), putem să luăm „contact“ cu fiinţa noastră profundă neperturbată de biologicul efemer sau sabotată de ego-ul iluzoriu, să fim acum „maeştrii de mîine“, eroii propriei noastre deveniri. 

Olivia Strachină este arhitect. Ultima „specializare“ a fost aceea de „asistent personal“ al mamei sale.

Foto: flickr

Mai multe