Exerciţiu de antinostalgie

Acum cîteva zile mă uitam împreună cu o prietenă pe un album fotografic din perioada Ceauşescu. Fotografii cu pionieri, cu femei în fabrici de textile, oameni pe stradă sau la cozi. Prietena mea a remarcat, surprinsă, cît s-au schimbat lucrurile. Într-adevăr, acesta e un bun exerciţiu antinostalgic, pentru că în ultimii 20 de ani s-au schimbat multe şi tindem să uităm asta. Strada şi locurile arată altfel, oamenii se poartă şi se îmbracă altfel în România anului 2010. 

Mi-am pus deseori această problemă atunci cînd lucram la Kapitalism – reţeta noastră secretă. Nu cumva e cazul să vorbesc şi de schimbările pozitive, de oportunităţi, de libertatea de circulaţie şi de expresie? Dar din experienţa pregătirii şi documentării pentru film, din ce am trăit la filmare (ca să nu mai vorbesc de ce trăiesc zilnic), am rămas cu sentimentul că, deşi toate aceste schimbări sînt reale, felul în care funcţionează democraţia şi economia de piaţă în România este greşit la nivel structural. E o alcătuire strîmbă. O fundătură din care, deocamdată, nu pare că vom ieşi. Nu de alta, dar pentru că nu avem voinţa de a (ne) schimba. 

Cu mic, cu mare 

Am căutat multă vreme să includ în film un proprietar de butic de la parterul blocului. Mi se părea că, pentru a avea cele două extremităţi ale piramidei, trebuie să vorbesc şi despre miliardari, şi despre cei mai mici, despre celula de bază a kapitalismului autohton. Timp de vreo două luni m-am tot lovit de refuzuri: oamenilor le era frică să se expună în faţa vecinilor invidioşi, dar mai ales a inspectorilor de tot felul, de care depindeau pentru nenumăratele avize, permise şi certificate. În cele din urmă, am găsit-o pe Carmen, o femeie curajoasă care a acceptat să ne primească în micul ei magazin şi să vorbească despre cum i-au golit buzunarele – dar şi rafturile – controlorii veniţi să îi prelungească autorizaţia. În cele din urmă, la montaj, am hotărît că secvenţele cu Carmen nu-şi găseau locul în construcţia filmului. (Am să includ însă o parte din aceste secvenţe pe DVD.) Astăzi, acel magazin de la parterul blocului s-a închis. Această istorie explică şi de ce nu i-am inclus în film pe întreprinzătorii nepătaţi, tineri, care încearcă să facă afaceri cinstite. Cu toţii se lovesc de aceleaşi obstacole. Unii dispar, ceilalţi trebuie să se adapteze. 

Portret-robot 

Lucrînd la Kapitalism... am avut privilegiul să îi cunosc pe cîţiva dintre cei mai bogaţi şi mai puternici români. Cei cu care seamănă capitalismul românesc. Cînd am început să-i frecventez, am constatat că adesea sînt oameni cu multă charismă, dublată de o energie fascinantă. Creatori de poveşti, unii mai talentaţi, alţii mai puţin. Toţi îmi spuneau că ei creează plus-valoare, că ei au salvat ce s-a mai putut din ghearele unui stat incapabil să gestioneze orice. Nu conta că mulţi dintre ei avuseseră sau aveau încă răspunderi politice şi că prin relaţiile lor cu statul au contribuit la slăbirea acestuia. Unii încercau să mă facă să-i compătimesc: venise criza, purtau grija angajaţilor lor... Poate nu erau chiar aşa de răi, nu? 

Vizitîndu-i, m-a frapat că unele dintre birouri erau situate în spaţii meschine, de bloc comunist. Ca şi cum locul în care lucrează nu merită prea multă atenţie. Desigur, existau holuri placate cu marmură, spoturi în plafon şi termopane mai mult sau mai puţin reuşite, dar impresia generală era de loc de trecere, lipsit de caracter şi de intimitate. La alţii m-a impresionat că locuinţele erau enorme şi reci ca un muzeu. Mulţi aveau acvarii în care peştii convieţuiau paşnic, mici şi mari. Dar cel mai tare m-a uimit că mulţi dintre ei se consideră victimele sistemului. Carmen – cea cu magazinul de la parter – îmi povestise că viaţa în România i se pare o umilinţă continuă, inutilă. Magnaţii se plîngeau de aceleaşi lucruri care îi făceau viaţa amară proprietarei de butic: de obstacolele absurde puse de autorităţi, de birocraţia hrăpăreaţă şi coruptă, de o legislaţie imprevizibilă sau de lipsa infrastructurii. Această asemănare m-a şocat pentru că înseamnă că răul e adînc şi ne afectează pe toţi, mici sau mari. 

Trăim  în aceeaşi ţară 

În prima zi de filmare, l-am însoţit pe Ioan Niculae. Ne-a dus cu iahtul lui pe Dunăre spre combinatul chimic de la Turnu Măgurele, care îi aparţine. La un moment dat, pe traseu dispăruseră balizele şi dl Niculae a sunat la Căpitănie să întrebe unde exact e canalul navigabil. A aflat astfel că ne îndreptam cu toată viteza spre un banc de nisip şi a putut să evite coliziunea, în ultima clipă. Asta e România, mi-am zis: poţi să ai un iaht care costă sute de milioane de dolari şi să rămîi împotmolit, la fel cum un Maserati îşi poate găsi sfîrşitul într-o gură de canal pe bulevard. Dar România e aşa pentru că fiecare şi-a luat cîte o halcă şi n-a mai rămas nimic la comun. 

O altă idee fixă de-a mea, care s-a dovedit, pînă la urmă, falimentară, a fost să stau de vorbă cu un capitalist străin, care cunoaşte bine România şi care să poată vorbi despre kapitalismul românesc dintr-o altă perspectivă, cu distanţa de rigoare. Mai întîi, mi-am dat seama că printre cei încă activi în ţară era exclus să găsesc pe cineva dispus să vorbească altfel decît în limbajul de lemn al corporatismului. Am început să caut în străinătate. Şi am găsit, în cele din urmă, un bancher care se mutase în Elveţia şi care lucrase şapte ani în România; ştia în detaliu cum s-au obţinut credite în perioada tulbure a sfîrşitului anilor ’90 şi cum s-a prăbuşit sistemul bancar românesc. Am stabilit despre ce vom vorbi şi a acceptat să ne primească. Ne-am dus cu echipa completă, am filmat două zile cu bancherul respectiv într-un orăşel încîntător de pe malul unui lac elveţian. Dar mi-am dat seama după prima oră de interviu că m-am dus degeaba: omul îmi servea formule diplomatice, fără nici un exemplu concret. La final, după ce am împachetat camera şi ne luam rămas-bun, bancherul mi-a şoptit: „trebuie neapărat să găseşti pe cineva care să îţi spună ce porcării s-au făcut acolo şi cum s-a furat“. Era clar că nu era el acela. 

Post-Scriptum 

De cînd Kapitalism... a ieşit pe ecrane (sînt numai trei luni de atunci), actualitatea trimite periodic ocheade filmului. Dan Diaconescu, care îmi spunea în interviu că „toţi românii regretă că n-au furat şi ei“, a fost arestat. La arestarea lui au început să mă caute diverşi responsabili din televiziuni – vroiau să le dau fragmentul din film dedicat patronului cercetat penal. Am refuzat: nu vroiam, printre altele, ca DD să creadă că mă răzbun pentru difuzarea ilegală a Kapitalismului... la OTV, în preajma alegerilor prezidenţiale. Între timp, criza a explodat şi la noi. Dar este – din cîte pricep eu – o criză locală, care a fost doar exacerbată de contextul internaţional, însă care îşi are cauzele în reţeta noastră mai mult sau mai puţin secretă. Ca dovadă, criza mondială este pe cale să treacă, dar noi vom rămîne multă vreme la pămînt. 

În fine, rămăşiţele lui Ceauşescu – a cărui fantomă bîntuie prin Kapitalism... – au fost exhumate şi citesc în ziare că 41% dintre români l-ar vota pe fostul dictator ca preşedinte. 

Alexandru Solomon este regizor de film şi producător. A realizat, printre altele, documentarele: Marele jaf comunist (2004), Cold Waves. Război pe calea undelor (2007), Apocalipsa după şoferi (2008). Cel mai recent documentar al său este Kapitalism, reţeta noastră secretă.