Excesul de accesibilitate
„La fel ca și spațiul, ecranul modifică felul în care percepem timpul”, spunea Valérie Charolles în Philosophie de l’écran.Plasarea în contextul continuumului spațiu-timp lansează ecranul pe traiectoria unui fenomen cosmic, prin anvergură și complexitate. Ecranul e „astral”, folosind emisia de lumină ca materie primă, și angoasant, prin neantul care se află în spatele său.
Punctul de pornire al acestui Dosar e, de altfel, ideea unei posibile analogii între găurile negre (cosmice) și ecrane: găurile negre sînt definite ca „obiecte astronomice limitate de o suprafaţă în interiorul căreia gravitația este atît de puternică, încît nimic nu poate scăpa din interiorul ei”; la rîndul lor, ecranele – televizoare, calculatoare, smartphone-uri etc., definibile, în fond, tot ca obiecte delimitate de o suprafață (ecranul) – captează, concentrează o cantitate imensă, virtual infinită, de informație; și, la fel cum găurile negre devorează materia, absorbind chiar şi lumina, ecranul dispozitivelor electronice îl captează pe utilizator, absorbindu-i iremediabil privirea, atenția și timpul.
Începînd cu anii 1950, ecranele TV au început să concureze marile ecrane. În 1953, în Franța existau 24.000 de televizoare; zece ani mai tîrziu, în 1963, 3,5 milioane; în 1978, nouă gospodării din zece aveau televizor. Micul ecran devenise un „echipament de bază al confortului modern”, la fel ca mașina de spălat, aspiratorul sau aragazul. Începînd cu anii 2000, migrația ecranului spre spațiul privat cunoaște o nouă etapă. Micul ecran, un accesoriu casnic, tinde să fie detronat de și mai micul ecran ale telefoanelor mobile, devenite deja o „extensie a propriei persoane”. Dacă un european petrece, în medie, unsprezece ani din viață în fața televizorului, în fața ecranelor telefoanelor mobile petrecem, se pare, mult mai mult de atît.
Dacă proiecția unui film cinematografic e limitată temporal și spațial (are un început și un sfîrșit, și are loc într-un spațiu special amenajat), micile ecrane, aflate permanent la dispoziția posesorului, deversează un flux cvasi-neîntrerupt, hipnotic, de sunet și lumină, constituind un așa-numit „robinet de imagini” (Gilles Lipovetsky, Jean Serroy).
Noile ecrane interactive promit accesul virtual nelimitat și facil la orice informație – text, sunet sau imagine. Dar această accesibilitate cvasi-totală duce mai degrabă la un paroxism al răsfoirii decît la un exces de lectură.
În alegoria platoniciană a peșterii, prizonierii înlănțuiți în subterană sînt dispuși să-l ucidă pe eliberatorul „ce încearcă să-i dezlege și să-i conducă pe drum în sus” (Republica, Platon, Cartea a VII-a, 517a). Încercați să-i smulgeți unui copil tableta din mînă și aveți toate șansele să fiți, dacă nu ucis, mușcat zdravăn.
Pe de altă parte, a te certa cu ecranul e un fel de a te supăra „ca văcarul pe sat”. Nu poți combate radical sau critica în mod plauzibil un dispozitiv devenit inconturnabil, pe care îl folosești, chiar dacă excesiv, de bunăvoie – și, pe alocuri, cu beneficii. „În apărarea ecranului” se spune adesea că un instrument nu poate fi bun sau rău în sine, utilizatorul îl face să fie ca atare, ceea ce e adevărat. Cu rezerva că un evantai este, chiar și luat în sine, mai puțin primejdios decît un pistol. Dezbaterea în jurul întrebării dacă ecranul este bun sau rău poate continua la nesfîrșit – și pesemne că aceasta nu e întrebarea potrivită. Ecranul înseamnă cu mult mai mult decît televizoarele, tabletele și smartphone-urile omniprezente ale zilelor noastre; Dosarul de față o dovedește cu prisosință.