Excepţia rămîne excepţie

- argument -

Acum cîţiva ani, apărea în Time un articol intitulat „Ce mai rămîne din cultura franceză“, punînd în discuţie scăderea puterii de seducţie a Franţei şi impasul politicilor culturale – subfinanţate, în ciuda eforturilor statului, încremenite în reţele de promovare învechite, incapabile să furnizeze figuri emblematice, ezitante în ceea ce priveşte inovaţia; autorul articolului, Donald Morrison, anunţa, în esenţă, sfîrşitul unei ere în care Franţa a dominat categoric schimburile culturale internaţionale. De fapt, nu atît despre supremaţia culturală – a Franţei sau a Americii – e vorba în acest schimb cordial de scrisori, cît despre două moduri paradigmatice de a înţelege cultura. Miza dezbaterii era, pînă la urmă, aşa-numita „excepţie culturală“, viziunea că produsele culturale au o valoare care depăşeşte valoarea de schimb economic. Această perspectivă asupra culturii a făcut ca, mai ales în spaţiul european, producţiile culturale să fie susţinute de stat pentru a putea face faţă concurenţei produselor americane, comerciale.   

Ce mai rămîne din cultura franceză? Dincolo de „preocuparea pentru grandoare“ – grija pentru diversitatea culturală, singurul teren pe care se poate exprima adevărata competitivitate în plan cultural. Şi, bineînţeles, miile de cărţi, filme, piese muzicale şi spectacole necunoscute americanilor, dar care n-ar fi putut exista dacă cultura n-ar fi rămas o excepţie. 

Disputa teoretică are şi un pandant practic. Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii pregătesc un tratat comercial. Dacă se va ajunge la un consens, se va crea cea mai mare zonă de liber schimb din lume. E vorba de 100 de miliarde de euro pe an. Odată ce va fi pus în aplicare, se aşteaptă o relansare a economiei europene, o creştere substanţială a exporturilor, scăderea şomajului. Aşteptările sînt mari – de ambele părţi ale Atlanticului. Iar negocierile sînt dure.

Printre altele, s-a pus în discuţie ca în acest acord de liber schimb să fie incluse şi producţiile audiovizuale. Marile companii americane au făcut presiuni pentru ca UE să renunţe la mecanismele de favorizare a producţiilor naţionale. E vorba, pe de o parte, de cotele de difuzare (producţii naţionale/europene) impuse radiourilor şi televiziunilor şi, pe de altă parte, de subvenţiile directe acordate de stat.

Pînă la urmă, UE nu a acceptat includerea pe agenda negocierilor a reglementărilor legate de audiovizual. Excepţia a rămas... excepţie. Însă discuţia e valabilă în continuare: de ce trebuie să fie cultura o zonă protejată? (Matei Martin)

Ilustraţie de Ion BARBU