Examenul de maturitate al capitalismului românesc

22 martie 2006   Tema săptămînii

Etică, instituţii şi valori Jonathan Scheele: La nivelul Comisiei Europene se vorbeşte foarte mult despre "valorile europene": ele nu îi privesc doar pe cetăţeni, privesc şi corporaţiile, căci există şi o "cetăţenie corporatistă". De ce un organism de tip guvernamental cum este Comisia Europeană se ocupă de responsabilitatea socială a corporaţiilor? Acest concept nu este foarte uşor de definit, există cărţi întregi care încearcă să o facă, dar cred că, înainte de toate, reprezintă o serie de bune practici care pot fi extinse şi aplicate. Noi, la Comisia Europeană, folosim o definiţie de lucru, care înseamnă "un concept prin care companiile integrează preocupări sociale şi ecologice în activitatea lor comercială şi în interacţiunile cu factorii implicaţi, pe o bază voluntară". Este vorba despre un fel de "voluntariat corporatist", nu de ceva impus de către autorităţi la nivel european sau naţional. Nu este un concept care se aplică doar firmelor, dar şi administraţiei din sectorul public, mai ales cînd este vorba despre relaţiile din interiorul instituţiilor şi de relaţiile cu mediul exterior. Există, de exemplu, o problemă de limbaj. În limba română nu există o formulă de genul civil servant. Civil servant înseamnă o persoană aflată în serviciul societăţii civile. "Funcţionar public" sugerează un alt tip de subordonare: faţă de Stat. Cred că anumite valori trebuie asimilate şi de sectorul public, iar sectorul privat poate fi un exemplu în acest sens. Comisia Europeană se preocupă de aceste lucruri pentru că, în viziunea autorităţilor europene, conceptul de responsabilitate socială ajută companiile să devină mai competitive. Aşadar, nu este o acţiune dezinteresată pentru companii, ci un element de competitivitate. Iar dacă vorbim despre o dezvoltare durabilă, elementele de responsabilitate socială devin şi mai importante. Ce putem face? Nu prea mult pentru că este vorba despre un proces voluntar; autorităţile - fie ele europene sau naţionale - nu pot face decît recomandări, pot încuraja diseminarea celor mai bune practici. Dar responsabilitatea principală le revine companiilor: dacă ele văd un interes în a deveni cetăţeni corporatişti, dacă este în interesul firmelor de a evolua şi de a acţiona ca un element individual în cadrul societăţii civile. Noi putem încuraja asemenea manifestări prin întîlniri la nivel internaţional ori prin crearea unui Forum de dezbatere. Dar, în final, le revine corporaţiilor individuale alegerea valorilor şi adoptarea bunelor practici, pentru că este în interesul lor şi astfel le creşte competitivitatea. Andrei Pleşu: M-a tulburat să constat că, într-adevăr, nu avem un echivalent tehnic pentru civil servant... Jonathan Scheele: ...nici limba franceză nu îl are... Andrei Pleşu: La noi situaţia este răsturnată: cetăţeanul este un civil servant al funcţionarului public, cetăţeanul este cel care trebuie să se poarte atent cu funcţionarul... Vasile Iuga: Pentru o firmă de consultanţă ca PricewaterhouseCoopers, problema eticii şi a responsabilităţii corporatiste este extrem de importantă pentru că o firmă de consultanţă operează simultan în două pieţe: o piaţă a clienţilor şi o piaţă a talentelor. O firmă de consultanţă este atît de bună pe cît de buni sînt salariaţii ei. Şi atunci, elementar şi obligatoriu este să-ţi dezvolţi foarte bine oamenii; dar nu numai profesional. Într-o firmă de consultanţă trebuie să existe un cod etic şi o cultură corporatistă de foarte bună calitate, care să-i convingă pe salariaţi că trebuie să lucreze, în primul rînd, în interesul clientului (cînd eşti consultant independent şi ai dreptul şi obligaţia de a exprima opinii independente), şi abia în al doilea rînd pentru profitul firmei. De aceea, priorităţile unei firme internaţionale de servicii financiare nu sînt legate în primul rînd de profit, ci de calitatea prestaţiei, care depinde de calitatea oamenilor, şi de-abia în subsidiar de o creştere sustenabilă, care e reprezentată şi de o anumită cotă de profit. David Ogilvy spunea, cu decenii în urmă, despre firma sa de publicitate, că activele îi pleacă în fiecare seară cu liftul acasă şi nu are certitudinea că se vor mai întoarce a doua zi. Acelaşi lucru este valabil şi pentru o firmă de consultanţă: "bilanţul" nostru pleacă în fiecare seară acasă şi a doua zi s-ar putea să nu se mai întoarcă, dacă oamenii nu sînt satisfăcuţi de realizarea lor personală sau dacă găsesc o ofertă mai bună. O firmă de consultanţă, mai ales într-un mediu de afaceri precum cel românesc, contribuie inerent la dezvoltarea calităţii afacerilor prin aceea că, dezvoltîndu-şi foarte bine oamenii, aceştia sînt recrutaţi în industrie, de obicei în poziţii-cheie: noi avem acum 450 de angajaţi, dar peste 600 dintre foştii salariaţi lucrează acum în sectorul privat, în poziţii extrem de importante, în general în zona finanţelor. Criteriile etice intervin şi în acceptarea clientului: o firmă de calitate nu se poate asocia cu clienţi care au, în general, probleme. Aş atinge şi un subiect mai complicat: este vorba despre ceea ce se întîmplă în Europa Occidentală prin confruntarea între un anumit model de capitalism, care ne vine din Statele Unite, şi modelul de capitalism care opera pînă acum în Europa. Capitalismul nu este populat doar cu îngeri: şi în UE există tentaţia cîştigului rapid ori tentaţia fraudei. Modelul corporatist american este bazat pe un preşedinte executiv extrem de puternic, pe un Consiliu de Administraţie în care nu există toate competenţele de care este nevoie; afacerea se finanţează prin bursă, există o expectaţie a creşterii profitului în permanenţă, ceea ce pune o mare presiune pe management, remunerat în funcţie de rezultatele pe termen scurt. Asta încurajează spiritul întreprinzător, dar, în lipsa rezultatelor aşteptate, apare tentaţia fraudei, pentru a-i "mulţumi" pe acţionari. Ceea ce s-a întîmplat în 2000-2001 prin dispariţia unor mari companii din cauza fraudelor arată că nici acolo sistemul nu este perfect, dar are mecanismele de autoreglare. În Europa funcţionează un capitalism ceva mai blînd, mai uman, cu mai mulţi stakeholders. Este foarte greu să armonizezi interesele mai multor stakeholders, iar din această cauză acest model are probleme de competitivitate faţă de cel anglo-saxon. Cel mai bun exemplu este, poate, încercarea companiilor germane de a se adapta la regulile globale - reguli mai apropiate de modul de a face afaceri în SUA. Trebuie găsit echilibrul între o viziune pe termen scurt (cum este cea americană) şi o viziune pe termen mai lung (cum este cea europeană), iar acest echilibru constă, cred, în a construi un mediu de afaceri care să valorizeze competenţele umane. Lumea artiştilor şi metafora costumului gri Daniel Dăianu: Am fost şi eu la o şcoală de business şi nu consum, ca un naiv, tot ce se livrează. Există, într-adevăr, în lumea afacerilor, oameni oneşti, oameni motivaţi de mult mai mult decît ceea ce înseamnă logica implacabilă a urmăririi profitului. Pe de altă parte, există conducători de întreprindere care, foarte onest, declară că trebuie să facă profit cu orice preţ şi cu toate mijloacele legale. Dar asta nu înseamnă că întreprinderea respectivă este şi o fiinţă morală. Aceste lucruri trebuie lămurite; altminteri, nici nu am putea pune problema relaţiei dintre valorile antreprenoriale şi valorile morale într-o societate care continuă să fie, în primul rînd, o societate economică. Din păcate, lumea de astăzi nu este o lume a artiştilor, ci a economiei. În societatea românească, lumea afacerilor, cea a instituţiilor şi cea a politicii sînt foarte amestecate: adesea, aceiaşi oameni aparţin şi politicii, şi afacerilor - şi nu este clar cînd fac afaceri şi cînd fac politică. Tocmai pentru că lucrurile stau aşa, avem nevoie de ceea ce anglo-saxonii numesc checks and balances . Nu poţi să mizezi exclusiv pe buna-credinţă a oamenilor, trebuie să ai un control. Dacă mersul lucrurilor ar fi orientat spre ceea ce este bun în societate, atunci şcolile de afaceri n-ar fi trebuit să reintroducă cursurile de etica afacerilor. Tot ceea ce s-a întîmplat, toate derapajele ar fi rămas accidente. Dar lucrurile nu stau aşa şi asta cu atît mai mult într-o ţară aflată în tranziţie, unde mecanismele de reglare sau autoreglare funcţionează greoi. Noi mizăm, prin intrarea în UE, pe presiunea unei "forţe gravitaţionale" care să primenească spaţiul românesc. Primenirea instituţională şi schimbarea eticii corporatiste vor fi atît de substanţiale încît, în termenii beneficiilor economice, vor prevala asupra costurilor integrării României. Dar mai cred în ceva: o organizaţie are nevoie de reputaţie, dar are nevoie şi de lideri care să creadă în ceva care îi aşază, în momente dificile, deasupra evenimentelor. Societatea românească are nevoie de astfel de modele de lideri; deocamdată are foarte puţini, iar valorile se amestecă: există zgomote de fond întreţinute uneori intenţionat. Adela Rogojinaru: Secţia de comunicare şi relaţii publice a Facultăţii de Litere a introdus încă de acum cîţiva ani un curs de cultură organizaţională şi unul de cultură corporatistă, care discută de fapt mitologia corporatistă. Cultura corporatistă este diferită de responsabilitatea socială a companiilor. Guvernul nu are nimic de spus în consolidarea culturii corporatiste - este o problemă internă a companiilor să-şi construiască o "mitologie" proprie, o formă de "eroism" intern şi o formă de ritualism al afacerilor. Guvernul, în schimb, are un rol în facilitarea şi în acordarea unei valori activităţilor de responsabilitate socială a companiilor. Acest tip de reacţie guvernamentală este destul de tîrziu, în plan european: în anii '90, guvernele n-au făcut decît să reglementeze (şi nu să faciliteze) responsabilitatea socială a companiilor. Dar nu ştiu dacă Europa este modelul ideal: cele trei modele de capitalism sînt cel anglo-saxon, cel renan şi cel nipon. Modelul renan nu a dat mari culturi de corporaţie; modelul nipon, da. Dar primele culturi de corporaţie sînt americane. Culturile corporatiste sînt autocrate, omul de corporaţie este disciplinat, metafora omului de corporaţie este sacoul cenuşiu. Culturile de corporaţie se nasc din viziunea patronului, în schimb, responsabilitatea socială a companiilor se naşte din necesitatea de a reglementa, mai ales la nivel european. Chiar dacă guvernele nu au un cuvînt de spus în crearea culturilor corporatiste, este important în ce relaţie se află companiile cu guvernele. În zilele noastre, companiile se delocalizează, prin urmare nu mai răspund neapărat în faţa Statului. Cultura de corporaţie este diferită de cultura socială naţională. Cultura Volvo, de pildă, se poate adapta la cultura socială naţională, dar nu este obligată să o facă, iar efortul de adaptare aparţine viziunii corporatiste. Pierre Poupard: Fondurile UNICEF provin în cea mai mare parte din surse private, nu publice, aşa încît organizaţia noastră are o componentă corporatistă importantă: trebuie să căutăm finanţare şi, totodată, avem criterii pentru acceptarea banilor - nu acceptăm bani de oriunde. De exemplu, nu putem accepta bani de la firme care utilizează copii ca forţă de muncă, ori despre care se bănuieşte că ar fi implicate în vreo formă de trafic. Ceea ce mi se pare interesant este că nume mari ale afacerilor, precum Bill Gates sau Ted Turner, sînt printre cei mai mari donatori ai ONU, iar ei nu dau bani pentru proiecte mici, ci pentru a schimba lumea. Lucrăm în România de peste zece ani, iar în ultimul an sîntem din ce în ce mai interesaţi să angajăm parteneriate cu firme private. Aici situaţia este puţin diferită de ceea ce se întîmplă în alte ţări europene: în Franţa, Germania, Anglia, rezolvarea problemelor sociale este confiscată de Stat. Cu alte cuvinte, o companie privată din Europa de Vest sau din Statele Unite nu se poate angaja direct în acţiuni sociale în propria ţară, ci doar în străinătate. În România, lucrurile sînt diferite. Am fost contactat de multe companii care şi-au arătat interesul de a participa la activităţi sociale, iar lucrul este posibil, deoarece Statul român nu blochează astfel de iniţiative venite din partea firmelor private. Pot să vă dau exemplul a două firme, una din Germania, alta din România, care vor să ia parte la astfel de proiecte, dar în acelaşi timp vor să implice propriul personal în implementarea lor. Asta arată interesul liderilor, dar şi al angajaţilor, de a se implica în activităţi sociale. Tot mai multe companii din Europa doresc să-şi lege numele de cauze sociale, într-o perspectivă mai largă, nu doar în baza unui calcul de tipul "1% din profit merge în programe de responsabilitate socială". Spre noi identităţi Ioan Pânzaru: Universitatea este definită prin lege ca instituţie publică, finanţată din venituri proprii. Aşadar, o instituţie care aspiră fonduri din diverse surse, le transformă în fonduri publice şi le cheltuieşte după reguli publice. Universităţile sînt constrînse de piaţă şi de evoluţia societăţii să devină corporate like, "corporatoide": sînt instituţii foarte mari, de zeci de mii de oameni; apoi, universităţile au o mare responsabilitate, pentru că societatea le dă un mandat spre a rezolva problemele de know-how necesare în dezvoltare, pentru a găsi soluţii. Universitatea noastră are o puternică tradiţie etatistă - pînă acum 15 ani eram doar una dintre numeroasele instituţii ale unui Stat atotputernic. Acum, universitatea oscilează între două modele: cel antreprenorial, care nu îşi găseşte logica dacă universitatea nu devine o instituţie for profit, iar acest lucru contrastează cu tradiţia universităţilor europene, şi cel centralizat, care reprezintă o tentaţie atît pentru universităţi, cît şi pentru ministere. Dar între aceste repere, universitatea trebuie să aibă comportament corporatist şi să-şi însuşească o cultură corporatistă. Misiunea noastră este să producem nişte buni specialişti la nivel de licenţă, nişte buni lideri la nivel de master şi nişte buni cercetători la nivel de doctorat. Pentru ca specialiştii să fie direct integrabili pe piaţa muncii după trei ani de licenţă, ne lipseşte componenta pregătirii lor pentru lucrul într-o companie, adică exact această componentă de raportare la unele valori corporatiste. Ne trebuie o curiculă validată la nivel naţional pentru pregătirea profesională - ceea ce este un lucru nou, chiar şi în ţările europene. Unii angajatori - de la firme sau mari bănci - ne-au declarat că absolvenţii, odată angajaţi, vor învăţa tot ce le trebuie pentru a putea performa în cadrul firmei, indiferent de ce au învăţat în facultate. Or, este necesar să realizăm parteneriate cu corporaţiile tocmai pentru a reuşi să dăm un corp, o definiţie, competenţelor profesionale care trebuie deprinse în timpul studiilor. Această problemă se pune şi la nivel european. Solomon Marcus: În România este mult rămas în urmă gradul de alfabetizare computaţională şi informatică al cetăţenilor. Este regretabil că, şi în lumea intelectuală şi universitară, un mare număr de oameni refuză să comunice electronic cu lumea, nici măcar nu simt nevoia să o facă. Companiile multinaţionale au, printre altele, şi această calitate, foarte importantă: te obligă la comunicarea electronică cu lumea. Iar acest tip de comunicare contribuie la dezvoltarea unui nou tip de identitate, pe care pînă acum societatea românescă nu l-a avut: nu identitatea materială, istorică, nu identitatea structurală, ci identitatea interactivă. Un simptom al bolii de care suferim este că, la noi, tot timpul s-a considerat că globalizarea pune în pericol identitatea naţională. Această idee provine din faptul că nu s-a înţeles că există şi o componentă dinamică, interactivă a identităţii, iar globalizarea înseamnă tot identitate. Pentru a înţelege asta, gradul de alfabetizare computaţională, despre care vorbea Grigore Moisil încă din anii '70, trebuie dezvoltat. Societatea românească a trăit mereu în acest conflict dintre gradul de creativitate - mereu remarcabil - şi gradul de comunicare cu lumea - aflat mereu în suferinţă.

Mai multe