Examenul de maturitate al capitalismului românesc (continuare)

James Niblett: Reprezint în România o organizaţie de caritate - "Hospice of Hope", care colaborează cu o organizaţie similară din România - "Casa Speranţei". Ne punem întrebarea de unde îşi dobîndesc companiile componenta de responsabilitate socială, de unde îşi dobîndesc angajaţii valorile. Acţiunile de caritate nu ne sînt impuse din exterior, ci noi alegem să ne îndreptăm spre ele. În ce mă priveşte, sînt implicat în astfel de activităţi în ale căror valori cred. Filozofia întregii activităţi pe care o desfăşor la "Hospice" a fost sintetizată de fondatorii săi: "eşti important pentru tine însuţi şi eşti important pînă în ultima clipă a vieţii". La "Hospice" îi ajutăm pe bolnavii incurabili să trăiască decent şi apoi să moară decent. Colaborez în activitatea mea cu organizaţii de caritate, ajutînd la strîngerea de fonduri, preocupîndu-mă de transparenţa şi etica finanţării. Găsirea de fonduri aici este o sarcină dificilă, căci românii nu sînt obişnuiţi să folosească o parte din profit pentru donaţii. Acest lucru abia acum începe să fie învăţat de asociaţiile implicate în activităţile de caritate, de public şi de mediul de afaceri. Este datoria societăţii de a avea grijă de membrii săi cei mai slabi, şi mulţi dintre colaboratorii noştri îşi găsesc împlinirea în a-i ajuta pe cei slabi. Mediile de afaceri din Braşov şi din Bucureşti ne sprijină în diverse moduri: organizăm anual aproximativ 20 de evenimente în cadrul cărora tot mai multe organizaţii îşi aduc contribuţia financiară, deoarece toate numele mari vor să se asocieze cu îngrijirea bolnavilor în stadii terminale. Acest lucru ne este de folos şi nouă, şi lor. Ei ne oferă donaţii, noi le oferim în schimb vizibilitate socială. Bogdan Creţu: Am condus, pînă la sfîrşitul anului trecut, divizia de corporaţii mari a Raiffeisen Bank şi, în această calitate, am avut de-a face cu foarte mulţi reprezentanţi ai companiilor. Dna Adela Rogojinaru spunea că oamenii din corporaţii poartă costume gri, aceasta fiind o metaforă reprezentativă pentru ei. O consider însă nepotrivită. Oamenii care reprezintă în societate nişte valori nu cred că trebuie să aibă o atitudine de pesimism şi fatalitate în faţa dramelor sau pericolelor pe care le văd în jur, ci trebuie să acţioneze pentru găsirea soluţiilor. Aş vrea însă să vorbesc despre noţiunea de succes. Banca noastră are un program numit "Management Training": în fiecare an, sînt aleşi zece studenţi din diverse facultăţi care, de-a lungul unui an, trec prin diferite activităţi pentru a cunoaşte banca şi, la sfîrşitul programului, pot alege să lucreze în bancă. Cîţiva dintre ei chiar au fost angajaţi. Ceea ce am constatat la ei a fost o anume superficialitate în a vedea ce înseamnă ei ca valoare, ce vor să facă în viitor şi de ce se află acolo. Universitatea trebuie să asigure un anumit fel de pregătire generală - nu cred că am întîlnit vreun coleg care să spună că facultatea l-a învăţat ce are de făcut în viaţă. Am observat însă la mulţi colegi veniţi din societăţile multinaţionale (care au o cultură corporatistă solidă) că şi-au însuşit ideea de succes şi de realizare personală şi ştiau cu precizie ce vor să facă pentru următorii ani. Deocamdată, cred că în România se face o confuzie între succes şi simpla mulţumire. Pe de o parte, există nişte tineri de succes care au realizat ceva, iar pe de altă parte, sînt mulţi alţii care acceptă doar mulţumirea de sine, fără să ştie ce înseamnă succesul. Or, succesul înseamnă, înainte de toate, o autocunoaştere foarte bună, înseamnă a şti ce vrei de la tine - nu doar în plan profesional, dar şi în plan personal, căci profesia trebuie să fie un complement al vieţii personale. Cultura corporatistă are, desigur, un rol important; proprietarul unei afaceri poate impune o anumită cultură corporatistă. Dar etica nu poate fi promovată numai prin corporaţii, contează şi programele de pregătire. În România, sîntem într-un proces de schimbare istorică. Important este ca indivizii să se plaseze pe o anumită scară de valori, să-şi atribuie un anumit loc în societate şi să tindă către autodepăşire. Importul de valori şi examenul de copilărie Lavinia Raşca: La un curs de marketing pe care l-am urmat la Harvard, profesorul Shapiro a venit în clasă echipat cu un taburet. Toată lumea se întreba ce urmează să se întîmple cu acel taburet. În momentul în care a folosit cuvîntul customer (client), s-a urcat pe scaun, vrînd să transmită astfel, într-o formă aproape actoricească (foarte importantă la Harvard), mesajul că noi toţi sîntem în slujba clienţilor noştri. Eu sînt optimistă în privinţa viitorului. În cei 12 ani de funcţionare a şcolii de afaceri ASEBUSS mi-am dat seama că lecţia aceasta s-a cam învăţat: sînt tot mai mulţi cei care ştiu să lucreze aşa cum se cuvine cu clienţii, iar pentru asta - şi pentru a avea profit - ai nevoie de oameni implicaţi, iar pentru asta este nevoie de o cultură corporatistă. Dincolo de costumele gri sau de altă culoare, dincolo de ritualuri şi simboluri, cultura corporatistă înseamnă valori. Ele sînt create de către lideri. În România sînt două feluri de corporaţii: cele care vin cu valorile din afară (ceea ce este foarte bine) şi cele care s-au creat la noi, au pornit de la zero, unele într-un mod mai puţin etic, dar altele respectînd etica; din păcate, acestea din urmă, care îşi văd de treabă şi construiesc pe termen lung, sînt cele mai puţin vizibile. Jean Valvis: Aş dori, după atîtea intervenţii analitice şi critice, să aduc un punct de vedere ceva mai pragmatic, de antreprenor. Aş vrea să dau patru repere importante pentru un investitor străin, ca mine, venit în ţară în 1994. Primul reper: există un proverb în România - "Hoţul neprins, negustor cinstit". M-a şocat acest proverb. Al doilea reper: există o etică a profitului - nu a profitului care se face în detrimentul Statului, nici a celui care se face în detrimentul angajaţilor sau al consumatorilor, nici a celui care se face împotriva naturii, a mediului înconjurător; există un profit care se face în detrimentul competitorului. Al treilea reper: ideea de antreprenor privat în România suferă din cauza cunoscutelor probleme legate de corupţie şi de devalizarea activelor statului. Al patrulea reper: separaţia capitalismului de politic încă nu s-a realizat în România. Prin urmare, daţi-mi voie să corectez subiectul dezbaterii: nu "Cultura corporatistă - examenul de maturitate al capitalismului românesc", ci "Cultura corporatistă - examenul de copilărie al capitalismului românesc". După discuţiile foarte interesante, dar cam teoretice, pe care le-am auzit aici, aş vrea să dau exemplul concret al frumoasei regiuni Vatra Dornei, pe care am vizitat-o prima dată în 1993. Astăzi, din cei 2.000 de salariaţi ai grupului La Dorna, sînt singurul "expat". Timp de 13 ani am construit cultura corporatistă a Societăţii "Apemin Vatra Dornei", care avea pe vremuri trei sute de angajaţi. În Elveţia avem ceea ce se cheamă l'amour du travail bien fait - este o mentalitate a celui care produce ceva. Cînd am venit la Vatra Dornei, totul era cîrpeală - pentru a vorbi în expresii româneşti simple. Astăzi, oamenii spun că, dacă un produs pleacă din mîinile lor, trebuie să fie perfect. Toate aceste lucruri fac parte din cultura corporatistă şi sînt mîndru de ele. Dar cristalizarea acestor valori nu poate fi simţită cu adevărat de către salariaţi dacă, în paralel, nu există o activitate la nivel social. E nevoie de un angajament de bune practici sociale. Din 2001, am făcut lobby pentru a fi adoptată toată legislaţia tehnică necesară pentru aplicarea normelor ecologice. Cred că modelele corporatiste şi acţiunea socială nu sînt identice, dar se presupun reciproc, pentru a fi consolidate, fiecare în autonomia sa. Societăţile străine care au venit în România au avut, în cultura lor corporatistă, valori care ţin de organizare, de iniţiativa în acţiune, de responsabilitate, operativitate, eficacitate - toate acestea sînt valori pe care firmele străine le-au adus în societatea românească în general, nu doar în interiorul companiilor. Acesta a fost un export de valori dinspre străinătate. Dar aştept cu mare plăcere şi cu mare angoasă momentul cînd, la presiunea consumatorului şi a cetăţeanului român, o societate comercială nu va putea evita anumite valori, pentru că fără ele nu va avea un anumit nivel de notorietate. Acesta va fi un import de valori, pe care şi-l va impune societatea românească. Idealismul şi grija faţă de om Jonathan Scheele: Dl Valvis a spus deja ceea ce aş vrea să spun şi eu: deşi cultura corporatistă şi responsabilitatea socială sînt lucruri diferite, ele nu pot merge decît împreună. Fără o cultură corporatistă corectă e foarte greu să fii un cetăţean corporatist responsabil pe termen lung. Este clar că în România sectorul privat are posibilitatea de a deveni un model şi pentru sectorul public. Ştiu cît de greu este să schimbi mentalităţile în sectorul public, dar ele trebuie schimbate. Cred că în România avem şi o problemă de pregătire pentru lumea corporatistă. Cînd firmele multinaţionale s-au stabilit aici, au adus cultura lor corporatistă şi au început cu mai mulţi expatriaţi; acum, management-ul lor este integral sau aproape integral românesc. De aceea, nu cred că este o problemă pentru români să fie buni manageri, dar încă lipseşte, în ţară, pregătirea necesară pentru posturi de manager. Vasile Iuga: Din interacţiunea mea cu mediul de afaceri din România, pot să spun că există numeroase afaceri bune şi curate, aşa încît sînt optimist. Şi nu cred că trebuie limitat accesul la afaceri doar celor care au urmat şcoli de afaceri. Absolvenţii de universitate - fie ei filologi, sociologi sau altceva - pot deveni capitalişti de succes. Statisticile arată că 70% dintre absolvenţii de Harvard sînt eşecuri în business, iar realitatea ne arată că Bill Gates nu a terminat decît liceul, iar Richard Branson de la "Virgin" a abandonat şcoala la 16 ani. Dragoş Pîslaru: Discuţia mi se pare cam elitistă. Există o diferenţă între felul în care privesc responsabilitatea socială firmele multinaţionale şi firmele româneşti, mai ales cele mici. Există, pentru firme, ca şi pentru oameni, un fel de piramidă a lui Maslow: mai întîi, o firmă încearcă să aibă succes pe piaţă, iar abia cînd atinge un anumit nivel începe să se gîndească la implicare socială. În România avem trei tipuri de firme: firme imorale - cele care încalcă legea, firme amorale - cele care nu încalcă legea, dar încearcă să o evite, şi firme morale. Cultura corporatistă este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru o responsabilitate socială. S-a spus aici că există numeroase exemple de succes; dar problema nu este cît de multe sînt asemenea exemple, ci coeziunea mediului de afaceri. Mi se pare inadmisibil să nu existe un patronat comun la nivelul acestei ţări; mi se pare inadmisibil să existe "contre" între organizaţiile patronale, iar acestea - cu excepţia uneia, care reprezintă de fapt corporaţii străine - să nu se implice în programe de responsabilitate socială. Există o falie profundă între felul în care marea majoritate a firmelor româneşti văd ideea de afaceri - ca o problemă de simplă supravieţuire - şi firmele care au o platformă şi o agendă dezvoltată. Lipsa de coeziune şi lipsa unui program care să schimbe lucrurile în România mă îngrijorează. Andrei Pleşu: Aş avea o observaţie finală despre relaţia între etic şi juridic. Mi-a spus odată un om de afaceri că el n-a încălcat nici o lege, ci a făcut avere mişcîndu-se în spaţiile dintre legi şi, mai ales, mişcîndu-se în spaţiile nelegiferate încă. Mi s-a părut că acest om de afaceri a dat definiţia eticului: eticul e spaţiul dintre legi, e spaţiul unde nu există legiferare, dar unde trebuie să lucrezi după alte criterii şi după alte reguli decît cele pe care ţi le dă, în mod strict, legea. Noi spunem adesea, în mod greşit, că un om etic este cineva care respectă legea. Nu, acela e un om corect. Eticul este ceea ce se întîmplă în spaţiul fraged, greu de sistematizat, cu norme nescrise şi cutume, care se află între legile propriu-zise. Eticul nu se mişcă în litera legii, ci mai curînd în spiritul ei, iar acesta este deja un concept destul de vag, cu care trebuie să ne obişnuim să lucrăm. Omul de afaceri, pentru a se comporta responsabil în plan social, are de recurs la alte facultăţi decît la cele care îl fac un bun om de afaceri. Sînt îndeletniciri diferite, nu te poţi mişca eficient în plan public cu acele talente cu care ai făcut avere: trebuie să fii capabil de o îmbogăţire de sine pentru a ieşi din eul de businessman. De pildă, trebuie să ai mai puţin simţ al realului: dacă eşti o natură realistă în sens strict, vei găsi destule argumente să nu te mai implici, pentru că realitatea socială e descurajantă. Nu credeam să ajung vreodată să-l citez pe Ceauşescu, dar îmi amintesc că, la un congres, nemulţumit de starea lucrurilor, a spus: "n-ar strica, tovarăşi, să fiţi mai idealişti". Aş transfera acest îndemn asupra oamenilor de afaceri: n-ar strica să fiţi mai idealişti - în momentele cînd nu faceţi afaceri, desigur. Am ajuns alergic atunci cînd cineva foloseşte cuvîntul "elitism" cu o grimasă de suferinţă. Cred că în România elitele lipsesc, nu sîntem destul de elitişti, căci dacă am fi, nu l-am mai avea pe Becali la televizor în fiecare seară şi n-am mai fi sufocaţi de amatorism, de oameni care nu au onoarea lucrului bine făcut. Elita este alcătuită din cei care-şi fac bine meseria. Asta-i tot. Patruzeci şi cinci de ani s-a bombănit în România comunistă împotriva elitelor. Nu ştiu cum se face că aud tot mai mulţi oameni tineri, care nu au suferit din cauza acestui discurs, foarte neliniştiţi de "elitism". Cred că e o atitudine împrumutată: există societăţi dezvoltate care sînt obosite de atîtea elite; noi încă nu am ajuns la acel stadiu, ci sîntem într-o mare nevoie de elite. E ceva în viaţa companiilor care mă nelinişteşte. Cunosc tineri excepţionali care lucrează în această zonă; majoritatea - ca să nu spun chiar toţi - nu au viaţă de oameni tineri. E un tip de viaţă care presupune să mergi dimineaţa la slujbă, să fii foarte eficace, să fii funcţional; vii acasă seara şi eşti nul - adormi la televizor. Sînt tineri minunaţi, care vor sfîrşi prin a fi nefericiţi. Cred că una dintre problemele pe care trebuie să şi le pună marile companii este aceea că, de multe ori, obţin eficacitatea pe seama unor destine de tineri ucişi. Sînt tineri care nu mai au timp să citească, să se bucure, să aibă o viaţă alături de prietenii lor. Este un aspect social care mă preocupă. Nu ştiu unde va duce asta (cu siguranţă, la un procent mai mare de boli nervoase) şi nu ştiu care ar fi soluţiile. Poate că ar trebui introdusă printre priorităţile manageriale - nu credeam să ajung să citez din ideologia defunctului regim - şi "grija faţă de om"... 1 martie 2006, Colegiul "Noua Europă"