Evaluări şi soluţii

Despre situaţia studiilor clasice în România s-a scris adesea. Poate mai rar decît ar fi trebuit, însă adesea. Mobilizator, nostalgic, cu mînie, ultimativ, patetic, interogativ, cu resemnare. S-au încercat toate registrele, toate căile, toate argumentele. Şi totuşi, aproape nimic nu s-a făcut. Ba dimpotrivă: s-au făcut cele de nefăcut. Reduse la registrul gramatical încă din anii în care erau permise ca un soi de „aritmetică“, studiile clasice pierd an după an. Pierd elevi: din România au dispărut liceele „clasice“. Pierd studenţi: în ultimii zece ani, seriile de filologie clasică sînt anemice, limbile clasice sînt izgonite din programele Universităţii (aşa încît se pot studia filozofie, istorie, teologie şi chiar filologie românească fără a şti latină şi greacă). Îşi pierd chiar rostul: apariţiile editoriale din clasicii greco-latini sînt simbolice (iar editurile, în lipsa traducătorilor, recurg la soluţii exotice, oferind Platon sau Aristotel second-hand, prin intermediar francez sau englez). Desigur, dacă toate acestea se întîmplă, trebuie să existe (cel puţin) o cauză. Şi măcar un remediu, de mai este vreme pentru el. În continuare voi discuta despre acestea. 

Cum să obţii un „om nou“? 

În urmă cu 60 de ani, atunci cînd s-a decis că Răsăritul Europei trebuie comunizat, s-a procedat în mod organizat, după o bună planificare. În ziua de 2 iunie 1947, NKVD a emis „Directivele de bază pentru ţările din orbita sovietică“. Se stabileau multe acolo: exproprieri, arestări ale oponenţilor politici, infiltrarea informatorilor în fiecare instituţie, extinderea birocraţiei, cenzura culturală. Se reglementa pînă şi dimensiunea locuinţelor ce vor fi construite în „noua eră“.  O grijă aparte era acordată limbilor clasice, latina şi greaca veche. Acestea, împreună cu filozofia, logica şi genetica, erau excluse din programele de liceu. Dintre disciplinele enumerate, studiile clasice sînt astăzi în cea mai critică situaţie: cu un contingent minim de studenţi, fără cercetare organizată, lipsite de prestigiu în universitate şi în afara ei, ele se sting. Cel din urmă proiect de lege a educaţiei le semnează, suveran, actul de deces: practic, orele de latină sînt excluse din programele liceale. În lipsa oricărui alt debuşeu profesional (cercetare, traducere), legea e fatală pentru un întreg domeniu, cel al studiilor clasice. 

Regretabil, lipseşte compătimirea. Chiar şi cercetători experimentaţi în domeniul ştiinţelor exacte şi aplicate privesc cu indiferenţă studiile clasice. Nu prea există contracte de cercetare în această arie. Şi nici cu publicaţii ISI nu ne putem mîndri. 

Eroarea fundamentală ce sprijină aceste opinii este una de perspectivă: disciplinele umaniste se construiesc altfel decît cele ale „exactităţii“. Spre deosebire de ştiinţele experimentale, spre exemplu, în disciplinele umaniste este greu de distins, de multe ori, între „instrumentul“ utilizat şi „rezultatul“ predat de el, ce validează o „ipoteză“ sau alta. În contrast cu aceste ştiinţe, studiile clasice se înfăţişează adesea ca o îngemănare a „instrumentului“, „rezultatului“ şi „ipotezei“ (o ediţie critică, e.g., ce este instrument de lucru în disciplinele umaniste, reflectă implicit o „ipoteză“ de cercetare). Aşa că o ediţie critică a unui text grec sau latin, însoţită de traducere, este încununarea unui susţinut efort de cercetare, cu totul onorabil din punct de vedere ştiinţific. Mult superior redactării unui studiu, fie el acceptat într-o revistă ISI ori nu. 

Apoi, din perspectiva disciplinelor umaniste, există situaţii în care „ipoteza“ unui cercetător îşi poate avea întemeierea tocmai în confruntarea cu o sursă clasică: textele fundamentale pentru civilizaţia europeană devin astfel mijloace de probă. Or, în cultura noastră lipsesc colecţiile fundamentale, de texte fondatoare antice şi medievale. O ediţie Aristotel (aşa cum nu avem, şi nici nu vom avea curînd în cultura română) valorează infinit mai mult decît miile de studii, exegeze, meditaţii produse autohton. Căci valoarea lor va fi cea ştiută: cercetarea umanistă din România va avea dificultăţi sporite în a fi recunoscută acolo unde eseistica nu substituie studiul serios. Da, nu avem proiecte de cercetare, nu sîntem consideraţi egalii colegilor noştri din Occident: sîntem rodul unei decizii luate cu şase decenii în urmă şi mirabil urmate şi astăzi. De către noi, cei formaţi în ultimele şase decenii. 

Şi poate că tîlcul cel mai important al prescripţiei studiilor clasice nu este acesta: ţelul este doar în secundar obţinerea unor performanţe în cercetare. Căci aceste studii, admirabil urmate odinioară în licee şi universităţi, nu te învaţă să ai (putere, bani, informaţie), ci cum ar trebui să fii. Ele domesticesc ceea ce este sălbatic, aspru în noi. Ele civilizează chiar şi atunci cînd sînt uitate. Ele ne oferă memoria, fără de care nu ştim cine sîntem. Din acest motiv cei dinaintea noastră, din interstiţiul interbelic bunăoară, aveau răgaz pentru „cele vechi“.

Ce se mai poate face? 

Ce se mai poate face, aşadar, dacă miza studiilor clasice este atît de importantă? Putem privi la cei dinaintea noastră pentru a înţelege cum se profesionalizează acest domeniu. În 1920, Parlamentul României decidea înfiinţarea Şcolilor Române de la Roma şi de la Paris. Scopul acestora era promovarea studiilor clasice, în sens generic, şi a artelor frumoase: istorici, filologi, arheologi, artişti aveau posibilitatea de a se pregăti în centre prestigioase. Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, fondatorii lor, observaseră că modelul „Şcolilor“ străine localizate în centre reputate de studii era util formării de specialişti, el fiind practicat încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea de mai multe state europene. 

Nimic nu împiedică statul român să urmeze astăzi modelul interbelic: fondarea ori refondarea de noi „Şcoli“ româneşti în străinătate (în fapt centre de cercetare care să adăpostească studioşi, oferindu-le astfel şansa de a se specializa) este posibilă. Nu avem o Şcoală românească la Atena (unde există un Institut georgian, şi un altul australian, spre exemplu). Nu avem o Şcoală românească la Ierusalim: nu doar filologia clasică ar avea de cîştigat în urma înfiinţării unei Şcoli româneşti acolo, ci şi studiile religioase autohtone. Astfel s-ar oferi spaţii de profesionalizare pentru cei pasionaţi, astfel comunitatea cercetătorilor de specialitate ar fi mai aproape de specialiştii autohtoni. 

Altfel, se poate gîndi un proiect de recuperare a memoriei culturale, care să vizeze tocmai valorile cuprinse în patrimoniul greco-latin, fondator al Europei moderne. Căci, pentru a înţelege Europa din care facem parte, trebuie să-i cunoaştem metabolismul cultural, modul în care homo Europaeus a fost posibil: colecţii academice ar trebui să ne ofere marile repere culturale, care sînt astăzi invizibile publicului. Un institut de recuperare a memoriei culturale europene este mai necesar ca oricînd, iar sarcina lui principală ar fi tocmai cea indicată de titlu: evidenţierea, prin traduceri şi exegeze, a ceea ce au oferit condiţiile unei Europe unite. 

În lipsa instituţiilor, cei pasionaţi, din ce în ce mai puţini şi mai puţin motivaţi, se vor pierde. Vom ajunge să ne înţelegem din ce în ce mai puţin, ceea ce ne va aduce negreşit aproape de idealul „omului nou“. Corpul cunoaşterii se va aplatiza, căci dimensiunea cunoaşterii umaniste îi va lipsi: oricîte premii în cercetarea „exactă“ vom strînge, oricîte aprecieri vor primi „inginerii sufletului omenesc“, deficienţa umanistă ne va costa. Vom perpetua, în această arie, cercetarea graţioasă a surselor secundare şi terţiare, spre paguba tuturor. Desigur, vom simula interesul pentru sursele clasice ale culturii: accesul la textele greceşti şi latine se va face prin intermediar modern. Şi, oricum, cine va mai putea citi texte greceşti sau latineşti peste patru decenii, cînd faptele noastre condamnă studiile clasice la moarte? 

Dar poate că nu e momentul... 

Desigur, dincolo de miza, intrinsecă şi extrinsecă, a unei discipline, există circumstanţe. Negreşit, în aceste vremuri de restrişte este greu să convingi de utilitatea unor proiecte instituţionale, evident utile cercetării. Ţara este greu încercată, aşa că nu e momentul potrivit pentru iniţiative umaniste. Deocamdată. Să mai aşteptăm puţin... 

Se întîmpla în 1920 ca statul român să aibă iniţiativa înfiinţării Şcolilor Române din Franţa şi Italia. La doi ani de la finalul unui război mondial şi la nici un an de la încheierea, pentru armata română, a ostilităţilor. Era în vremea în care statul român avea probleme legislative şi diplomatice semnificative, cînd administrarea ţării era foarte dificilă, avînd în vedere provinciile ce tocmai i se alăturaseră, dar şi pierderile de război, cînd tratativele diplomatice erau cruciale în recunoaşterea statutului României. În aceste vremuri, ce numai liniştite nu se pot numi, cercetarea clasică, umanistă era prioritate a Parlamentului României. 

Dar, va spune poate cineva, criza economică este chiar mai dură decît un război. Desigur, argumentul poate fi folosit, chiar dacă frizează naivitatea. Atunci un alt exemplu, despre modul în care priorităţile unei ţări sînt înţelese de o guvernare responsabilă, va fi de ajutor: monumentalul sediu al Accademia di Romania, ce supravieţuieşte în condiţii precare astăzi, a fost inaugurat în 1933. An în care se încheia, ne spun manualele de istorie, o criză economică mondială. 

Negreşit, nimeni nu poate obliga un guvern să vadă în studiile clasice o prioritate instituţională. Preocupările umaniste pot fi neglijate, şi nimic grav nu se va întîmpla. Studiile clasice sînt deja condamnate, se pare. Însă dacă aş crede aceste enunţuri, aş fi obligat să cred nu doar în geniul rău, dar şi în spiritul profetic al celui care, în urmă cu şase decenii, a decretat: „La licee să se oprească predarea limbilor latină şi greacă veche...“  

Adrian Muraru este lector la Facultatea de Filozofie, Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi. Coordonează, în cadrul aceleiaşi universităţi, activitatea Centrului TRADITIO, dedicat editării şi traducerii de texte latine şi greceşti. Coordonează, la Editura Polirom, colecţia „Tradiţia creştină“. Ultimul volum îngrijit: Grigorie de Nyssa, Împotriva lui Eunomie I (traducător Ovidiu Sferlea, studiu introductiv de Mihail Neamţu).