Europa versus opinie versus prostie
– de la Aristotel la Tavoillot sau către o Democrație 2.0 –
Decenii de cercetare științifică (chimie) m-au obișnuit să gîndesc în formule și ecuaţii care exclud ambiguități. Odată învestit cu funcții publice, m-am izbit de prea multe aproximări, încît mă întrebam adesea: „Oare care este «harta» sistemului nostru democratic în măsură să-mi indice drumul corect prin labirintul ideatic în care evoluam astfel încît «să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea […] poporului român»?“, cum jurasem la învestitură. Tot așa cum biochimiștii înțeleg subtilele interacțiuni între molecule pentru a diagnostica și trata bolile, voiam să înțeleg și eu algoritmul mecanismelor democratice ale societății românești și europene pentru a putea identifica clar diagnosticul și aplica tratamentul corespunzător „maladiilor“ de care suferă democrațiile noastre. Căutam răspuns la două întrebări fundamentale:
– e suficient să scăpăm de liderii incompetenți ai României pentru a atinge obiective majore sau e vorba de un defect mai adînc, ce necesită tratament preliminar?
– este ruptura resimțită de demos-ul țărilor Uniunii Europene față de kratos-ul lor rezultatul inevitabil al unui defect de construcție al democrațiilor noastre și al Uniunii sau ceva reparabil?
Reflectînd asupra subiectului, am ajuns la concluzia că o asemenea hartă a sistemelor democratice trebuie să înceapă cu valorile fundamentale ale oricărei democrații (supra)naționale. Să exemplificăm cu Franța și SUA. Se știe, valorile fundamentale ale francezilor sînt „liberté, égalité, fraternité“. De aici izvorăsc obiectivele urmărite în toate domeniile, de exemplu, studiile sînt gratuite, ceea ce corespunde sloganului de la 1789, expresia unor valori adînc înrădăcinate în conștiința oricărui francez. În antiteză, dar nu mai puțin democratic, sistemul american, centrat pe individ, impune plata studiilor. Prin urmare, creditele de studii din SUA reprezintă echivalentul PIB-ului României pe șase ani. Se înțelege că sistemul american ar fi repudiat de francezi, tot așa cum sistemul francez ar fi respins de americani. Așadar, cu cît sînt mai clar definite valorile unei națiuni, cu atît mai puternic (și mai exact) sînt asumate obiectivele sale.
Cîteva cuvinte acum despre sistemul politic care poate aduce coerență în circumstanțe raționale sau haos în împrejurări dominate de afect.
Oamenii, metodele și resursele de care e nevoie pentru atingerea obiectivelor – adică puterea, kratos-ul – sînt selectate de „mașinăria politică a democrației“. Orice membru al demos-ului care propune un „program de guvenare“, odată selectat de „sistemul politic“, poate ajunge parte a kratos-ului, ceea ce produce, în primă aproximaţie, „harta democraţiei“ de mai jos, unde distingem două probleme și o întrebare:
„Harta democraţiei“
1) Programele electorale nu sînt bugetate, iar alegătorii trec ușor peste acest „detaliu“. Politicienii știu că un buget finit nu poate asigura promisiunile „infinite“ din campania electorală, amorsînd astfel o infernală spirală a neîncrederii; decepția crește după fiecare ciclu electoral, ceea ce produce o inevitabilă falie: demos-ul își pierde încrederea în kratos.
2) Valorile fundamentale ale românilor, dar și ale UE, sînt vagi. Ca atare, ele nu sînt îmbrăţişate şi nici internalizate adînc în conştiinţa noastră colectivă. Consecința: nu avem obiective clare și stabile, iar deficitul democratic crește de la un ciclu electoral la altul, în ciuda mecanismelor din ce în ce mai democratice din Europa.
Privind această „hartă“, întrebarea, aparent absurdă, care m-a izbit cînd am curățat mizeria de la bacalaureat și cea a plagiatelor a fost „Cine este poporul?“, pentru că trăiam crunta dilemă: „Trebuie să servesc poporul care vrea examene şi doctorate corecte sau pe cel numeros, care vrea bacalaureate și doctorate fraudate? Este poporul cel descris de Ioan-Aurel Pop sau cel descris de Lucian Boia? Problema rezidă în acest punct mic de pe hartă, numit guvern, sau la popor?“ Sau, în cuvintele lui Tavoillot, „Este democraţia arta de a guverna sau mai ales arta de a fi guvernat?“ Acceptînd că „poporul“ are fețe multiple, Tavoillot avansează ideea că „poporul opinie“, adică suma oamenilor şi ideilor care populează spaţiul deliberativ, a ajuns să fie profund viciat, neîndeplinindu-și rolul de a articula kratos-ul și demos-ul. Poluarea severă a spațiului deliberativ din ultimii ani a dus la neînţelegerea crescîndă de către demos a mecanismelor (paradoxal, din ce în ce mai democratice) de funcţionare ale kratos-ului. Adaug că, ingredient major al acestei poluări, prostia ridicată la rang de „opinie“ devine adesea certitudine și amenință democrațiile noastre. În particular, deliberarea, adică luarea de decizii clare în urma unor dezbateri, este viciată de trei factori:
1) Îndepărtarea de disciplina aristoteliană care impune, pentru o deliberare cu sens, fixarea unor finalități clare. Cum barierele impuse de religie, de cutume sau de natură au dispărut, finalitățile deliberărilor se situează astăzi dincolo de limitele eticii consacrate. Demos-ul și kratos-ul joacă fotbal pe un teren cu porți care se mișcă tot timpul, alergînd fără să dea gol. Nu e de mirare că meciul nu mai interesează pe nimeni.
2) Obligația nouă, de netăgăduit azi, de a lua în considerare toate opiniile, oricît de prostești și aberante par ele. Considerînd, corect, că e mai bine să ne aruncăm argumente decît pumni, deliberarea e adesea parazitată de „dictatura celor cu timp, bani, idei fixe şi bune reflexe militante, care transformă minorităţi determinate în tirani ai majorităţii“. Deliberările sănătoase (din vremuri mai bune?) devin acum pălăvrăgeală sterilă cu scop indefinit, fie că este vorba de „dezbateri parlamentare“, de „talk-show-uri“ sau de cele din cercul de prieteni. Ele nu fac decît să injecteze neîncredere și tensiune între participanți. Cum bine spune Tavoillot: „Democraţia pare astăzi să fie permanent îmbătată de propriile discursuri“. Două exemple de prostie, ridicate la rang de opinie și, ulterior, de certitudine pentru mulți: antivaccinismul și utilizarea „tratamentelor“ homeopate. Ambele, din lipsa de discernămînt în a identifica informațiile periculoase („dangerous news“ distincte de banalele „fake news“), duc la moarte. Iar dacă lipsa de discernămînt asupra propriei sănătăți este atît de răspîndită, cît de răspîndită este lipsa de discernămînt în găsirea unei soluții la o problemă complexă de societate? Brexit-ul este un exemplu convingător al acestui fenomen.
3) „Falsa promisiune a hiperconectivității“. În loc ca hiperconectivitatea să ne crească discernămîntul, ea a dus la o periculoasă delegare a încrederii: expuși la informații mai vaste decît capacitatea creierului nostru de a le sorta, avem încredere mai mare în „influensări“, în feisbuchiști decît în lideri naționali sau în experți, permanent suspectați de o intenție malignă. Comunicarea nu mai este „1 la n“, adică un lider care vorbește societății, ci „n la n“: fiecare vorbim fiecăruia. Consecința e imediată: liderii votați pierd capitalul de încredere de care au nevoie pentru a conduce. În schimb, acest capital e delegat miilor de „influensări“, cu dubitabile credențiale de competență, noii depozitari nevotați ai încrederii. Poporul devine ceată, autoritatea kratos-ului scade, acțiunile acestuia sînt aruncate în derizoriu de „influensări“ cu „opinii“ despre orice, dar experți în nimic. În numele epicurismului, la care aspirăm după dispariția barierelor etice, binele comun – o virtute pînă ieri – devine un concept lipsit de sens, crucificat de „progresiști“ ca „expresie a unui conservatorism revolut“. Decepția și deposesia democratică, astfel induse, ne fac vulnerabili la cele trei tentaţii actuale, mortale pentru democraţie:
● anarhia („nimeni nu are căderea să ia decizii pentru mine“), vîndută sub masca „democrației lichide“, în care totul se votează de popor. Elveția e mirajul, Venezuela e realitatea acestei tentații.
● teocrația („religia îmi oferă repere certe şi solide“), cu exemplul la îndemînă al țărilor islamice, dar și, în UE, al Franţei, stat laic în inima sa, care respectă cu sfinţenie laicitatea la nivel central, dar e împînzită de mii de insule de teocrație islamică în celebrele banlieues.
● iliberalismul („soluții, nu discuții“), care ne cere să renunțăm la libertăți pentru o ipotetică propășire economică.
Tavoillot ne convinge că nici creșterea participării civice și nici eliberarea de sub „tirania“ politicienilor de profesie nu sînt soluții. Ne spune că soluția la „decepția democratică“ rezidă mai degrabă în asanarea spațiului deliberativ, o „Democrație 2.0“, decît în respingerea sistemului democratic care ne-a adus în cea mai favorabilă epocă a umanității. Protejarea ecosistemului deliberativ, apelul la experți capabili de discernămînt tehnic, cu păstrarea funcției de arbitraj de către factorul politic, capacitatea politicului de a finaliza deliberările prin mesaje penetrante și acțiuni clare sînt posibile soluții pentru a recuceri spațiul deliberativ și pentru debarasarea de absurdul sentiment al deposesiei democratice în ciuda realității că niciodată nu am fost mai transparenţi. O nouă articulare, inteligentă, dintre demos și kratos e preferabilă demolării imbecile a kratos-ului prin apariția mesianică a „omului nou“, reprezentant al speranțelor demos-ului. Șantierul e vast, într-adevăr, dar dacă nu-l abordăm curajos va trebui să vă fixați bine centurile de siguranță, căci vom oscila între dictatura ticăloşilor, care fac trafic cu tone de frică, şi cea a oamenilor cu vorbe dulci la ei, care fac trafic cu speranțe. Deşarte.
Și pentru a încheia aceast mic exercițiu deliberativ cu, probabil, cel mai „clar și penetrant“ mesaj, nu îmi rămîne decît să reiau vorba mobilizatoare a Iancului: „No, hai!“. Hai să ne definim valorile, hai să punem în ordine modul în care deliberăm, pentru ca, vorba cîntecului, „iarba rea (a neîncrederii) din holde piară!“
Daniel Funeriu este politician.
Foto: Ciprian Hord