„Europa nu este în război, decît dacă definim linia frontului în interiorul constructului european“ - interviu cu Rufin ZAMFIR

Care sînt principalele vulnerabilități ale Europei în fața atacurilor teroriste?

Recenzarea vulnerabilităților Europei din această perspectivă este un demers complicat pentru că este dificil de aplicat o grilă sau o departajare a lor în funcție de importanță. Dacă vreți, o primă vulnerabilitate a Europei în planul securității rezultă tocmai din această tendință de a clasifica: aceste sînt problemele principale, iar acestea sînt cele secundare. În realitate, vulnerabilitatea, permeabilitatea Europei în fața atacurilor teroriste trebuie tratată ca fiind un complex de legături de cauzalitate lăsate neexplorate.

Atentatele teroriste de la Paris și Bruxelles, cronologia măsurilor antiteroriste și mai ales decalajele înregistrate între inițierea măsurilor și obținerea primelor rezultate au scos la iveală un dezechilibru major în aparatul de securitate european. Practic, structurile de securitate sînt cantonate în organigrame de acum 30 de ani, cînd fenomenul terorist pe teritoriul Europei era asociat exclusiv cu ETA sau IRA, restul erau aberații imposibil de cuantificat. Statele mici precum Belgia, Olanda sau Danemarca au un astfel de aparat subdimensionat în raport cu problematicile actuale cu care se confruntă. Belgia, cu cei peste 500 de cetățeni ai săi care luptă alături de ISIS sau al Qaeda, are astăzi sub 1500 de ofițeri de intelligence. S-a ajuns aici deoarece construcția europeană cerea optimizarea cheltuielilor statale și oferea premisa neonorată a beneficierii de pe urma eforturilor comune și a cooperării între statele membre.

Ce a urmat, însă, nu a adus acea cooperare între structurile informaționale și de securitate în interiorul UE. Egoismul structurilor de informații și lipsa unui mecanism european eficient și credibil de traficare a informațiilor între cei care le au și cei care au nevoie de ele a condus la lipsa de cooperare activă între structurile de securitate inter-statale, dar și intra-statale. Nici după ce valul terorist cu origini în Orientul Mijlociu a ajuns în Europa (Madrid, 2004) lucrurile nu s-au schimbat semnificativ. Cetățeni ai unor state vest-europene, cu un trecut recent violent, despre care existau date care îi legau de mișcările radicale islamiste, au putut participa la atentate teroriste sîngeroase, unii dintre ei traversînd de mai multe ori frontiere interne ale UE.

Efectele lipsei de cooperare între structurile de securitate au fost potențate de depersonalizarea, robotizarea mecanismelor de analiză, o altă vulnerabilitate a Europei de azi. Crearea și implementarea unui sistem electronic de captare și reținere rapidă a unui volum imens de informații – căutate după criterii pertinente complexe, nu contestăm – nu a putut suplini lipsa unui aparat uman de analiză. În această privință, nici uniformizarea către un minim de libertate a pachetelor legislative care reglementează accesul la metadatele comunicaționale sau obligațiile utilizatorilor rețelelor de comunicare nu este de așteptat să elimine vulnerabilitățile securității Europei.

Menținerea unui aparat de securitate rigid, cu lanțuri de comandă lungi, reprezintă o altă vulnerabilitate a securității Europei. În contextul în care organizațiile teroriste cunosc o dezvoltare pe orizontală fără precedent, în care structuri locale au o largă libertate în a-și alege singure mijloacele, țintele, momentul atacului, este nevoie de flexibilizarea strategiei antiteroriste și popularea ei cu tactici care să permită revenirea în prim planul luptei a resursei umane specializate.

Nu în ultimul rînd, o vulnerabilitate majoră ce va persista încă în Europa este înțelegerea doar superficială a substratului generator de terorism, a motivațiilor, a structurii personale și a raportării la actul violent pe care atentatorii o au. Trufia disimulată mai bine sau mai puțin bine cînd vine vorba de a ne raporta la Orient conduce către ușurința substituirii proceselor cognitive necesare în eliminarea acestei vulnerabilități cu sloganuri de tipul „Ne urăsc!“. Este mai ușor și mai util, atunci cînd vrem să îi urîm și noi pe ei, la rîndul nostru.

Au fost lovite de atentate, în ultimii ani, mai ales locuri/orașe cu o anumită valoare simbolică pentru Europa (Paris, Bruxelles...). E „problema lor“, a țărilor respective sau e o problemă care trebuie tratată la nivel european?

Dacă ne simțim mai vulnerabili astăzi în România, după cele întîmplate pe 22 martie la Bruxelles, înseamnă că nu este doar problema țărilor țintite de terorism. Dacă admitem că s-a ajuns aici și din cauza lipsei de coeziune între sistemele de securitate ale statelor UE, din nou înseamnă că problema nu este doar la unii și ceilalți sînt exonerați.

Atunci cînd nu țintește repere consistente în economia statelor, terorismul vizează să cauzeze un număr cît mai mare de victime inocente (trenul din Madrid, metroul din Londra), să atingă repere reprezentative pentru cultura occidentală (Charlie Hebdo) sau amîndouă (teatrul Bataclan, Paris). Din punctul ăsta de vedere, statele cu economie dezvoltată și cu un exercițiu mai îndelungat al democrației și libertăților cetățenești vor fi și în continuare mai pretabile a fi alese drept țintă de către teroriști.

Logica de tipul „e problema lor“, însă, este cea mai păguboasă pe care am putea-o adopta în fața unei amenințări teroriste. Este logica adoptată de unele state europene în fața valului de migranți, cea în contul căreia sînt justificate gardurile de sîrmă ghimpată de la frontiere. În realitate, nu este niciodată doar „problema lor“, nu este nimeni ferit de a deveni țintă, indiferent de cît de departe se simte la un moment dat amenințarea teroristă. Bulgaria, cu atentatul de la Burgas din 2012, este cea mai în măsură să certifice asta. Da, din punctul de vedere al teoriei ce studiază actele de violență politică, cu cît valoarea simbolică și vizibilitatea țintei este mai mare, cu atît ea va fi mai luată în calcul de atentatori. Pe această linie, Bucureștiul nu e Paris, Burgasul nu e Istanbul și tot așa. Amîndouă sînt, însă, orașe europene din state care trebuie să contribuie la realizarea securității Uniunii și a indivizilor care o populează.

Destui lideri politici și lideri de opinie au spus, după atentate, că „Europa e în război“. Chiar este? Cu cine?

Europa nu este în război, decît dacă nu a înțeles nimic din greșelile altora care declarau „război terorismului“ pentru ca opt ani sau două mandate de președinte mai tîrziu să nu poată spune unde este începutul și unde e sfîrșitul unui conflict în care au murit cirrca 10.000 de soldați americani și alți peste 50.000 au fost răniți. Europa nu este în război, decît dacă definim linia frontului în interiorul constructului european, între vechea orînduire bazată pe bunăstarea industriașilor așa de bogați încît își permiteau luxul de a mima mărinimia față de vecinii modești – atîta vreme cît aceștia nu cereau nimic – și noua realitate care cheamă la unitate și la pragmatism. Dacă ar fi să poarte un război, atunci acesta trebuie purtat în special cu ea însăși. Este uimitor că lideri de marcă ai unui spațiu al multiculturalismului, ai unui concept politic făurit tocmai pentru a nu mai permite manifestări individualiste, naționaliste sau de altă natură, declară astăzi război în primul rînd propriilor cetățeni; e drept, nu tuturor, ci doar celor de care s-au preocupat ani la rînd cel mai puțin – comunitățile musulmane de la marginea societății, alunecate înapoi într-un ev mediu întunecat și lăsate pradă deviației de tip religios.

Unele voci afirmă că, în Uniunea Europeană, atentatele vor face parte, de acum înainte, din viața cea de toate zilele. E bine să ne obișnuim cu ideea?

Din 1958 și pînă astăzi în Europa au fost săvîrșite cca. 150 de atentate teroriste, deci mai mult de două pe an, dacă ar fi să facem o medie. Dacă asta se poate califica drept viața cea de toate zilele, atunci deja Europa s-a obișnuit cu ele și nu mai avem ce-i face. Dacă ne preocupă, însă, viața noastră și a generațiilor care urmează, și dacă ne preocupă supraviețuirea Uniunii cu toate beneficiile pe care le aduce apartenența la ea, atunci am face bine să nu ne obișnuim cu ideea. Ar fi bine să ne alegem lideri capabili și să continuăm să îi presăm pentru a căuta soluții viabile de luptă eficientă împotriva cauzelor generatoare de terorism. Ar fi bine să ne obișnuim să ne exercităm gîndirea critică și să nu ne lăsăm așa de ușor pradă discursurilor care incită la ură. Ar fi bine să pricepem că efortul de prezervare a unor drepturi și libertăți primite moștenire de la alții care au murit pentru ele a fost și va rămîne mult mai ușor de purtat atunci cînd numărul brațelor angrenate este mai mare.

Rufin Zamfir este director de programe la Centrul Global Focus. A studiat Terorismul și Violența Politică la St. Andrews University, Scoția.