Europa cinică

17 septembrie 2009   Tema săptămînii

După 20 de ani putem să privim din nou Europa ca un întreg. E o Europă fără utopii. Această Europă cultivă în mod conştient pluralismul politic şi cultural. În acelaşi timp, e o Europă lipsită de canoane valorice tari. Puterea democraţiei se baza pe o puternică tradiţie a statului naţional, care permitea în mod conştient pluralismul şi accepta drepturile omului şi principiul toleranţei. Acolo însă unde nu găsim mai mult decît această tradiţie, vedem o Europă berlusconizată, unde nu mai contează nimic altceva decît jocurile iscusite, tehnologia socială, cinismul şi banii. E o coaliţie între lumea afacerilor şi a politicii, a mass-media şi a mafiei. Fără îndoială, pericolul comunist " altădată puternic în ţări precum Franţa sau Italia " a trecut. În Franţa, comuniştii s-au strîns într-o grupă microscopică, iar în Italia s-au transformat în social-democraţi. În al doilea rînd, în Europa a început să se dezvolte un spirit al egoismului şi al nihilismului axiologic, al fricii şi al angoasei. În acest sens, proiectul Uniunii Europene este important, chiar dacă stă pe picioare tremurînde, fiind atacat şi înţepat din toate părţile. În al treilea rînd, există pericolul ca în ţările postcomuniste experienţele putinismului să fie transformate într-o nouă versiune a sistemelor latino-americane, adică în instituţii democratice doar pe hîrtie, dar care sînt conduse în realitate de altcineva. Exemplul clasic este Vladimir Putin, însă şi în Polonia am avut, în doi ani ai guvernării Dreptate şi Justiţie, tentative de a prelua acest model în care instituţii ale societăţii civile sînt slăbite de atacuri împotriva justiţiei independente sau mediilor independente. Există o Europă? Eu cred că nu. Dar asta nu-i o catastrofă. Europa a crescut pe fondul crizelor şi al încercărilor de a le depăşi. E în continuare un model dinamic, încă în construcţie. E important ca în această parte a continentului, în Europa postocomunistă, să apară şi o conştiinţă europeană. Dar asta nu trebuie să ne conducă spre un izolaţionism european. De pildă, nu cred că Europa trebuie să se teamă de Ucraina. Europa va avea de-abia atunci o şansă, cînd va şti să-şi exporte inteligent ceea ce numim soft power. Dacă Europa se va închide, va deraia spre neoizolaţionism şi va pierde. Europa trebuie să fie un proiect democratic şi să lumineze în toată lumea. Ce ameninţări se abat astăzi asupra Europei? În primul rînd, un cinism care o slăbeşte, care goleşte de sens orice scală sau sistem de valori, de partea cealaltă a proiectelor autoritare sau chiar totalitare. Vorbim de o Europă multiculturală, ceea ce, normal, e bine. Cu toate acestea, dacă avem în Europa un număr mare de cetăţeni ce provin din lumea islamică care cer, organizaţi ca minoritate, pe baza legilor europene, drepturi, şi care, odată ajunşi majoritari, neagă drepturile altora pentru motivul că acestea sînt principiile lor fundamentale, atunci trebuie văzut cum îşi poate apăra această Uniune Europeană valorile. Desigur, simplific lucrurile. Însă tocmai pe asta se bazează orice democraţie, pe faptul că îşi tolerează duşmanii. Şi aşa trebuie să fie, măcar pînă la un punct. Atunci cînd această graniţă va fi depăşită, atunci democraţia îşi taie singură craca de sub picioare. M-am întrebat adesea cum de s-a prăbuşit republica de la Weimar. Pentru că nimeni nu a vrut să o apere: nici intelectualii, nici sindicatele, nici muncitorii. A învins un egoism particular, care i-a adus la putere pe nazişti. Desigur, această istorie nu se repetă " sau se repetă doar ca farsă, vorba lui Marx şi-a lui Hegel " dar democraţia nu e garantată. Oricînd se poate întîmpla ca nimeni să nu mai vrea să apere democraţia. Cînd citesc literatură contemporană sau piese de teatru " mai ales scrieri ale tinerilor artişti polonezi " văd adesea dispreţ pentru instituţiile unei ţări libere. Se poate spune că elitele au făcut tot posibilul pentru a deveni obiect al dispreţului, însă dacă nimeni nu va sări în apărarea statului, atunci acesta se va prăbuşi. Obsesia mea este apărarea republicii. Esenţialul conflictului în ţările noastre se găseşte în această întrebare: aperi valorile liberale sau eşti de acord cu un stat de teapa putinismului? E de maximă importanţă, la fel ca şi relaţia dintre puterile statului şi instituţiile independente. Vrea puterea să încorporeze şi aceste instituţii sau îşi înfrînează în mod conştient aria de influenţă, pentru a permite existenţa unor organizaţii civile, religioase, profesionale care să fie independente de stat şi să împartă cu acesta decizia prin compromis? O a doua problemă " poate că acum a trecut în planul doi, dar acum zece ani era, cu siguranţă, foarte importantă " o reprezintă lustraţia şi decomunizarea. Poate un sistem democratic să tolereze un consens conştient în ceea ce priveşte excluderea şi discriminarea unei anumite grupe de persoane doar pentru că aceştia au fost colaboratori informali sau membrii ai ancien régime? Nu, această cale duce la dictatură. După război, în Cehoslovacia a început dictatura cu fuga, alungarea şi uciderea germanilor care erau, pînă la urmă, cetăţeni ai republicii. Nu ca în Polonia, cu strămutarea germanilor în Germania. În Cehoslovacia a existat o majoritate pentru strămutarea cetăţenilor germani de pe teritoriu. Apoi s-a luat în discuţie principiul responsabilităţii colective. Şi asta a netezit drumul spre puci. Trebuie să ne cultivăm sensibilitatea, ba chiar hipersensibilitatea la astfel de semnale. Textul de faţă este un fragment din eseul intitulat "Verteidigung der Freiheit. Reflexionen über 1989" ("Apărarea libertăţii. Reflecţii despre 1989") apărut în Osteuropa nr. 2-3/2009. Obţinut prin Eurozine.

Mai multe