Eu și Steinhardt

Nu știu exact cum a ajuns Steinhardt în viața mea. Era 2019, început de vară, de cîteva luni îmi dădusem demisia dintr-un job în presă și mă mutasem pentru o vreme acasă la ai mei, în Turnu Severin. Stăteam mai mult în grădină, învățam pentru școala de șoferi și habar n-aveam ce urma să se întîmple. Atunci m-a sunat Adrian Botez, de la Editura Polirom, și m-a întrebat dacă n-aș vrea să scriu o biografie romanțată. A cui? A cui vreau eu.

Primul răspuns a fost „da“, fără să mă gîndesc prea mult. Apoi, după ce mi-am scotocit un pic mințile, mi-am dat seama că nu știu despre cine vreau să scriu. M-am uitat în jur și literalmente am zărit pe un raft Jurnalul fericirii, din care tot recitisem paragrafe în ultima vreme. În acel moment am simțit că alegerea lui Steinhardt a venit de la sine. În rest, nu știam prea multe despre scrierea unei biografii romanțate. Sigur, fiind jurnalistă, nu vedeam o dificultate în a relata povestea cuiva. La fel de sigur cum, fiind scriitoare, nu găseam o dificultate în a inventa povestea cuiva. Însă o combinație dintre cei doi termeni era o provocare.

Pentru că n-aveam idee de unde să apuc toate astea, mi-am propus să-mi iau timp și să mă gîndesc mai bine. Zis și făcut, au trecut vreo două-trei luni în care n-am lucrat efectiv pentru viitoarea carte. Fără vreo presiune, am început să citesc, să recitesc și să fișez atît Steinhardt, cît și tot felul de alte cărți despre el. Multe titluri au fost revelatoare, dar cel mai mult am simțit că m-a ajutat volumul extraordinar de cuprinzător N. Steinhardt și paradoxurile libertății, semnat de George Ardeleanu.

La un moment dat, la începutul toamnei lui 2019, m-a ajuns din urmă o formă de panică. Aveam un deadline, primăvara lui 2020, aveam cîteva pagini scrise, dar nu aveam un unghi de abordare și simțeam că asta era cel mai important. Apoi am făcut două excursii în Maramureș, la mănăstirile Rohia și Rohița, unde am vizitat chilia lui Steinhardt și m-am întîlnit cu mai mulți călugări care l-au cunoscut. O mare însemnătate în tot acest proces au fost discuțiile cu părintele Ștefan Iloaie (în Cluj-Napoca) și părintele Vasile Filip (la Rohița). Amîndoi l-au cunoscut pe Steinhardt, iar amintirile lor compun al treilea capitol al cărții.

Totuși, la momentul în care făceam documentarea, nu eram sigură cum voi folosi informațiile. Eterna întrebare care mă măcina era: „Bine-bine, dar cine spune povestea?“. Îmi era clar că nu Steinhardt, din simplul motiv că el și-a spus deja povestea într-o altă carte și nimeni nu o putea face mai bine de atît. Atunci cine? Am realizat că un aspect care mă impresionase mereu era istoria tatălui, bătrînul Oscar Steinhardt, care decide să-și aștepte fiul să se întoarcă din pușcărie. Această luptă a supraviețuirii dusă de tată cu o încăpățînare superbă mi-a adus aminte de un caz din familia mea, mai exact de bunicul meu patern. După ce tata a fost transferat cu serviciul într-un alt capăt de țară, tataie Costică a așteptat mult timp, răbdător, pînă trecuse de 90 de ani, întoarcerea acasă a fiului său. Desigur, situații complet diferite, dar totuși cunoșteam bine starea unui tată care își așteaptă fiul, așa că am pornit de la acest personaj.

Curînd mi-am dat seama însă că nu pot scrie toată cartea din perspectiva lui Oscar Steinhardt, ci poate doar un capitol, primul. Al treilea capitol, ultimul, a cuprins amintirile celor doi preoți pe care i-am menționat anterior. Mai rămăsese un capitol, al doilea, în care am înțeles foarte rapid că vreau să spun povestea din punctul de vedere al unui securist care-l urmărea pe Steinhardt. În momentul în care am avut această structură pe trei voci (tată, securistul, discipolul), am știut că am cartea. Din acel punct, lucrurile au fost mai simple. Singura provocare – probabil, cea mai mare – a fost că între timp s-a declanșat pandemia. Mărturisesc că am avut tot felul de gînduri, de exemplu „Dacă pățesc ceva și nu mai apuc să termin cartea?“. Deși totul s-a încheiat cu bine, am dus cu mine o anxietate uriașă. Care s-a evaporat atunci cînd am trimis editurii textul Steinhardt. Bughi mambo rag.

Relația mea cu Steinhardt a traversat felurite metamorfoze în tot procesul și încă mai las să se limpezească ce s-a întîmplat cu mine în acest interval. Ce știu sigur e că nu mi-a trecut prin cap să-l reinventez. Da, l-am privit și ca pe un personaj, dar dincolo de asta cel mai uimitor pentru mine e că Steinhardt a fost un om real. Poate părea simplu să-l transformi într-un personaj de roman, dar cu siguranță nu e. A fost o muncă desfășurată la mare înălțime, pe marginea ascuțită a lucrurilor, mereu cu grija de a nu aluneca, mereu cu teama de a nu spune prea puține sau prea multe.

Acum, la mai bine de un an de cînd am predat cartea, mă bucur să aflu tot mai des de la cititori că au citit Steinhardt. Bughi mambo rag și că asta i-a făcut să se îndrepte spre textele lui Steinhardt. Este exact finalul pe care-l puteam dori pentru călătoria cărții mele și știu că, deși Steinhardt a fost mai degrabă tăcut în volumul meu, el le va vorbi cu voce tare celor care-l vor căuta mai apoi în scrierile sale.

Lavinia Bălulescu este scriitoare. Este autoarea biografiei Steinhardt. Bughi mambo rag, Editura Polirom, 2020.

Sursa foto: Radio România Cultural