Eu de fapt aş vrea să vorbesc despre îngeri
Dar ştiu că nu s-ar prea potrivi cu situaţia din teren. Imaginarul internaţional al sărbătorii e asigurat de simpatica firmă furnizoare de cadouri, dotată cu sănii, reni şi brazi, sub conducerea jovialului Moş care izbuteşte în mod miraculos să-şi gestioneze grămezile de saci şi zborurile pe planetă. Cum să vorbeşti despre nişte invizibile fiinţe de lumină, cînd peisajul urban, virtual şi mental al sărbătorilor are culori aşa de tari, fosforescente, de ţiplă, neon şi advertising? Cum să invoci sensul creştin al sărbătorii, cînd scena e ocupată de mitologia recentă, vioaie şi mondializată a lui Moş Crăciun?
Timpul care se răsuceşte, ne judecă, ni se dăruieşte
E drept că etnologi şi antropologi menţionează personaje şi sărbători din diferitele vechimi europene, care ar putea să aibă legătură cu prosperul personaj modern. În mod nesmintit se pomenesc romanele Saturnalii şi Ziua Soarelui de neînvins, ca şi alegerea creştină a datei de sărbătorire a Naşterii, alături de personaje din carnavalurile medievale, precum l’Abbé de Liesse (un fel de „Egumen al Chefului“) sau de bătrîni zei impunători, precum Odin şi Wodan. Sfîntul Nicolae, important teolog prezent la Sinodul I de la Niceea (325), a cărui hagiografie cuprinde episoade de darnică grijă faţă de săraci, intră şi el în joc. Santa Claus ori echivalenţii lui sînt însoţiţi de un straniu personaj, judecător întunecat şi zgomotos, numit Hans Trapp – în Alsacia, Knecht Ruprecht – în Germania, Petre cel Negru – în Ţările de Jos. Tema dominantă e cea a timpului care a mai împlinit o roată, care coboară împreună cu soarele la solstiţiu, pentru ca – după un moment de răscruce şi de criză – să urce iarăşi arcul cosmic. E un moment de dezagregare, de atac la ordinea lumii, pe care omul tradiţional îl semnifica ritual şi îl depăşea, contribuind, alături de divinităţile cosmice, la înnoirea timpului, a ordinii. E ceea ce demonstrează Andrei Oişteanu în finele sale analize ale unor balade româneşti, din volumul Ordine şi Haos. E ceea ce evoca Şerban Anghelescu într-un savuros articol din Dilema veche („Nu cred în porcul de Crăciun“), unde vorbea despre tonul iniţiatic al unor texte „populare“, în care omul, înconjurat de vietăţi simbolice, primeşte statură princiară de cosmocrator. Dar, spunea el pe bună dreptate, aceste texte nu mai sînt „active“, nu mai au un mediu mental şi comunitar în care să lucreze. E sarcina etnologului şi antropologului să le dea o nouă viaţă, povestindu-le sensul, logica, anvergura, în termenii zilelor noastre.
Cît despre lista ingredientelor care au contribuit la reţeta lui Moş Crăciun modern, ea poate fi găsită – în diferite versiuni – pe Wikipedia, ba chiar prin ziarele care ne ţin la curent cu ultimele noutăţi. De pildă, în Evenimentul zilei din 19 decembrie 2012 se putea citi: „Adevărul dureros: Moş Crăciun i-a tăiat mâinile soţiei sale.“ Legende în care teme arhaice se articulează cu scenariul creştin al Naşterii – precum cea a „moaşei“ care îi ajută Maicii Domnului să nască, ceea ce implică sacrificiu, urmat de o sporitoare renovatio, căci femeia primeşte mîini de aur, corespondente condiţiei divine a Pruncului – sînt ambalate ca „dezvăluiri“ şocante.
O mitologie recentă
Dar dacă eşti un cercetător serios, aplicat, inventariezi rapid aceste vestigii şi te concentrezi pe actualul fenomen de societate al Crăciunului. De pildă, un colocviu organizat de Laboratorul „Littératures, Imaginaire, Sociétés“ de la IECA Nancy e intitulat „Magia Crăciunului. Patrimoniu cultural şi invenţie ficţională“ (17-18 decembrie 2013) şi anunţă comunicări precum „Rare Export: cînd Moş Crăciun pierde Crăciunul. Export al unui patrimoniu cultural în întreaga lume“ (Noémie Budin), „Între regres şi revoluţie: mitul Crăciunului în romanul contemporan pentru adolescenţi“ (Laurent Bazin), „Magia Crăciunului în jocurile video cu număr mare de jucători: transpunerea unei sărbători şi a codurilor sale în universuri fanteziste“ (Maxime Lemonnier), „Straniul Crăciun din Gotham City: deconstrucţie şi reconstrucţie în Batman Returns de Tim Burton“ (Sébastien Bertrand).
Pe bună dreptate. Căci făurit preponderent în mediile americane de literatură, ilustraţie de presă şi comerţ din secolul al XIX-lea, Moş Crăciun e acum un enorm holding al mentalităţii şi al pieţei de sărbătoare mondiale. Promovat în anii ’30 ai secolului trecut sub culorile Coca-Cola, el a cucerit Europa occidentală în anii ’50, ai boom-ului economic, căpătînd vigoarea unei credinţe laice. În aşa măsură că, după ce stîrnise critica unor puritani americani, el a întîlnit şi gesturi de opoziţie catolică, chiar pînă la a fi ars în piaţa catedralei din Dijon, la 4 decembrie 1951. Însă doar „pentru a renaşte a doua zi pe acoperişul primăriei şi a începe o carieră comercială fără precedent“, spune Martyne Perrot (EHESS). Ea aminteşte articolul lui Claude Lévi-Strauss, „Le Père Noël supplicié“ (1952), unde antropologul constată că Moşul a avut de suportat un tratament de rege de carnaval sau de eretic sau de vrăjitor, ceea ce l-a calificat drept „păgîn“ sau i-a confirmat originile păgîne.
Păgîn ori nu, Moş Crăciun e eroul înfloritor al unei prospere „mitologii laice“. Ceea ce dovedeşte că mai bune creatoare de mitologie decît totalitarismele sînt comerţul, literatura şi presa de larg consum. Cine-şi mai aminteşte astăzi de sindicalistul Moş Gerilă?
Eu aş vrea totuşi să vorbesc despre îngeri
Nu despre cei cîţiva, infantilizaţi şi foarte dulci, care se strecoară cîteodată în anturajul secularizat al Moşului. Ci despre aceia care sînt nu „ficţiuni“, ci intelecte pure. Nu plăsmuiri ale fanteziei, ci fiinţe cu o realitate foarte densă, dar nonsensibilă. În momentul Naşterii, întreaga lor ierarhie freamătă de uimire. După cum spun unele cîntări liturgice, tagmele cereşti „se înspăimîntă“ în faţa marelui paradox al Întrupării lui Christos. Ca Supremul imaterial să prindă trup e pentru aceste fiinţe netrupeşti uluitor. Aşa încît, privită cu ochii îngerului, Întruparea îşi arată poate şi mai bine exaltanta noutate.
Bizanţul pînă la sfîrşitul său, dar şi Evul Mediu timpuriu au păstrat conştiinţa faptului că îngerii sînt creaturi în fond ireprezentabile. Dumnezeu însuşi îşi dăduse chip omenesc. Putea primi aşadar şi chip zugrăvit. Dar îngerii, în neta lor necorporalitate, nu ofereau nici un reper pentru reprezentare. Ceea ce Biblia şi oamenii credinţei consemnaseră ca întîlniri perceptibile cu îngerul erau întîlniri cu apariţii angelice, cu manifestări ale îngerului sub diferite chipuri şi simboluri, nu cu fiinţa lui. De altfel, figurarea îngerilor a avut, de-a lungul vremii, oponenţi serioşi. Totuşi, pentru omul şi comunităţile credinţei, lumea e plină de îngeri: îngeri ai protecţiei, îngeri mesageri între cer şi pămînt, îngeri ca puteri intelectuale de care omul se simţea asistat în efortul lui contemplativ. Iar într-o lume plină de îngeri, ei trebuiau să capete imagine. Pentru a figura simbolic pe aceşti ireprezentabili, codul cel mai folosit a fost aripa, fiinţa înaripată. Mantie de pene strălucite care flanchează un noncorp, în mozaicul arhanghelului Gabriel din Sfînta Sofia. Aripi curcubeu, invadînd imaginile Bunei Vestiri la Fra Angelico. Sau îngeri sub chip de pasăre somptuoasă, cum i se arată Gabriel egipteanului Aour. Căci, în termenii lui Andrei Pleşu, există o „«frază» simbolică riguros coerentă de tipul suflet-pasăre-înger-văzduh-lumină-volatilitate-libertate-ascensiune-cîntec-dans.“
Însă dinaintea fiecărei figurări de înger, privitorul bizantin ştia că i se livrează nu un „portret“, ci tensiunea între reprezentare şi ireprezentabil. În frumoasa lucrare Trupuri imateriale (Subtle Bodies). Reprezentări bizantine ale îngerilor (Nemira, 2011), Glenn Peers citează numeroase epigrame care formulează această tensiune. Cum îşi poate ascunde duhul natura necorporală în culori? Cum poate culoarea să capteze duhul de necuprins materialmente? se întreabă, de pildă, Nichifor Kallistus Xanthopoulos (1265?-1335?). Tensiunea aceasta e, pentru privitorul bizantin şi timpuriu medieval, mobilizatoare: ea „îi aprinde inima“. Pornind de la imaginea paradoxală, omul e incitat să se lanseze către condiţia noetică a îngerului.
Alături de înger, omul poate privi uimitorul act al Întrupării. Îngerul e duh, e netrupesc. În pofida neîncetatei asistenţe pe care o dă oamenilor, el rămîne deosebit de materialitatea lor. În pofida apariţiilor sale pline de realitate, el nu ia carnea noastră densă. Îngerul e duh separat. În schimb, în Christos, spiritul nu cunoaşte mărginire, nu lasă nici un nivel al realului pe dinafară. El e spirit atotcuprinzător. Christos asumă întreg realul pentru a-l reconduce către sine. E ceea ce îi uimeşte pe îngeri, e ceea ce le stîrneşte cîntările de laudă.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cele mai recente cărţi publicate: Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.