Etica, alternativă la predarea religiei în școli?

22 mai 2014   Tema săptămînii

Principii şi reguli

Într-o discuţie despre propunerea ca predarea religiei în şcoli să fie înlocuită cu predarea eticii în şcoli trebuie să distingem principiile şi reglementările legislative, inclusiv pe cele care ţin de Constituţie. Principiile sînt cele care ne permit să judecăm reglementările legislative. Care ar fi, în cazul acesta, principiul fundamental? Este cel al libertăţii de gîndire, drept fundamental al omului, formulat ca atare în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Ce înseamnă asta în cazul problemei noastre? Este vorba de libertatea părinţilor, care doresc ca elevii, copiii lor, să primească instrucţie şi educaţie religioasă, de a cere ca în şcolile de stat să se acorde asemenea educaţie şi instrucţie; şi este vorba de libertatea părinţilor care nu doresc ca propriii copii să primească educaţie şi instrucţie religioasă, pentru că nu le dau deloc educaţie religioasă în familie. Astfel trebuie să vedem în ce măsură reglementările juridice sînt în acord cu asemenea cerinţe, cu exercitarea nestingherită şi nelimitată a acestui drept fundamental: de a beneficia de educaţie religioasă pentru copii sau de a nu avea o educaţie religioasă, respectiv în cazul tinerilor care pot să opteze singuri – dreptul lor de a opta pentru una sau cealaltă.

Care sînt reglementările? Sînt reglementări ale Uniunii Europene. În ţările Uniunii Europene şi în alte ţări cu regimuri politice democratice, se asigură, pe baza deciziei părinţilor, dreptul copiilor de a primi o instrucţie şi o educaţie religioasă în şcolile de stat, dar şi dreptul, împreună cu posibilitatea practică, de a avea o alternativă la predarea religiei. Care sînt reglementările româneşti? Ele spun că se asigură educaţie şi instrucţie religioasă în şcolile de stat, dar ea nu este obligatorie, iar părinţii, sau eventual tinerii, ar putea să decidă. Aşa stau lucrurile pe hîrtie. În lumina principiilor, aceste reglementări româneşti sînt criticabile. În primul rînd, trebuie să existe o alternativă. Problema nu trebuie pusă în sensul de „da sau nu“, adică primeşte sau nu copilul o educaţie religioasă, ci în termeni de „sau… sau…“, adică primeşte o educaţie de felul acesta sau o altfel de instrucţie şi educaţie (care are acelaşi rol formativ). Or, din punctul acesta de vedere, o dată – lipseşte alternativa şi, în al doilea rînd, procedura practică slăbeşte posibilitatea opţiunii. În ce sens? În sensul că părinţii copiilor care nu doresc ca ei să primească o educaţie religioasă trebuie să facă o cerere. Iar asta face bineînţeles ca lucrurile să nu fie în echilibru, pentru că, în mod normal, dacă există o alternativă, atunci decizi într-un sens sau în celălalt, nu mai trebuie să faci nici o cerere şi în felul acesta să creezi un motiv pentru care intervine o anumită ezitare.

Predarea religiei contravine principiului laicităţii?

Această propunere legislativă presupune înlocuirea religiei, ca disciplină obligatorie, cu etica şi cu educaţia civică, şi predarea religiei în şcoală ca disciplină facultativă. Motivaţia propunerii este că principiul laicităţii şi al despărţirii religiei de stat ar fi în contradicţie cu predarea religiei în şcolile de stat. Această interpretare este discutabilă. Dacă aşa stau lucrurile, atunci înseamnă că principiul laicităţii şi cel al despărţirii religiei de stat nu sînt respectate nici în ţările Uniunii Europene, şi nici în alte ţări unde se predă religia în şcolile de stat. Atunci ne întrebăm cum au judecat aceşti oameni? Răspunsul meu este următorul: majoritatea, sau o parte importantă a părinţilor care au copii la şcoală, le dau în familie o educaţie religioasă. Ei ar dori ca această educaţie să fie continuată în şcoală. Ca cetăţeni ai statului, ar dori ca statul să le ofere această posibilitate. Statul este dispus să le ofere această posibilitate, în condiţiile predării religiei într-un anumit spirit, adică în spiritul respectului pentru toate fiinţele umane şi al toleranţei pentru cei care nu au convingeri religioase.

Predată în acest spirit, educaţia religioasă poate contribui, în primul rînd, la o întărire a discernămîntului moral, în al doilea rînd, la o mai bună înţelegere a culturii şi a civilizaţiei omenirii (în particular, a culturii naţionale), şi, în sfîrşit, la cultivarea identităţii culturale, în spiritul anumitor tradiţii care, bineînţeles, sînt strîns împletite cu convingerile religioase. În lumina acestor consideraţii, predarea religiei în şcolile de stat poate fi justificată şi nu se poate spune că intră în contradicţie cu principiul laicităţii.

Dacă acestea sînt obiectivele predării religiei, atunci nu cred că religia ar trebui predată în primii ani de şcoală, pentru că este nevoie ca acel copil să atingă o anumită vîrstă. Din acest punct de vedere, este discutabilă practica actuală în care religia se predă de-a lungul tuturor anilor de şcoală.

Spiritul cunoaşterii ştiinţifice moderne

Ajung la ceea ce mi se pare cel mai important, şi anume la felul în care se predă, de fapt, religia în şcolile din România. Nu am făcut cercetări în această privinţă, ca să cunosc fenomenul. De aceea, pot doar să fac unele consideraţii. Recomandările europene asupra cărora aş dori să atrag atenţia în mod deosebit sînt următoarele: să se prezinte cu imparţialitate, în orele de religie din şcolile de stat, şi celelalte religii şi confesiuni religioase şi să se prezinte cu înţelegere punctul de vedere al oamenilor care nu au o convingere religioasă. Scopul nu este „de a inocula o credinţă anume“, ci cunoaşterea şi înţelegerea tradiţiilor şi convingerilor religioase şi rolul pe care ele pot să îl aibă în viaţa oamenilor. Există semne de întrebare care se referă la faptul dacă predarea sprijină valorile toleranţei sau, dimpotrivă, tinde să formeze convingeri exclusiviste. Se pune, apoi, problema dacă ele evidenţiază filonul umanist propriu tuturor marilor religii sau subliniază superioritatea unei anumite religii şi a unei anumite confesiuni. Cei care cunosc mai bine practica predării religiei pot să reflecteze asupra acestor consideraţii.

În general – şi lucrul acesta mi se pare cel mai important –, tot ceea ce se predă în şcoală trebuie să fie predat în unul şi acelaşi spirit despre care am vorbit. Cu alte cuvinte, în spiritul unor valori universal recunoscute. De pildă, ştiinţele sînt valori universal recunoscute; nu există nici o deosebire în predarea lor, în funcţie de meridiane ale globului şi de culturile comunităţilor. Spun în treacăt faptul că în America nu se predă religia în şcolile de stat pe următorul considerent: în şcoală se predă ceea ce îi uneşte pe toţi, şi nu ceea ce îi desparte. Or, confesiunile religioase îi despart. Sigur că la asta se mai poate pune o întrebare: nu ar trebui să se predea religia într-un mod supraconfesional, adică un fel de religie a raţiunii, cum o prezenta Kant în scrierea lui despre religie? Cred că asta nu se poate, dar predînd confesional religia trebuie să o predai în acord cu aceste valori.

Mesajul pe care îl transmite religia în şcolile de stat trebuie să fie convergent cu mesajul pe care îl transmit toate disciplinele umaniste care se predau în învăţămîntul de stat. Trebuie să fie deci în acord cu valorile unei societăţi deschise şi, mai mult, trebuie să fie în acord cu anumite standarde de bază ale gîndirii raţionale. Altfel, predăm ceva la anumite discipline, iar în alte discipline ne întoarcem împotriva lor sau le întoarcem spatele şi le ignorăm. Predarea religiei trebuie să fie în acord cu spiritul cunoaşterii ştiinţifice moderne şi cu rezultatele fundamentale ale cunoaşterii ştiinţifice, pentru că, altfel, pe de o parte, acordăm o educaţie ştiinţifică în şcoală şi, pe de altă parte, contestăm şi spiritul ştiinţei, şi rezultatele fundamentale ale cunoaşterii ştiinţifice. Nu există o metodă mai bună de a submina învăţămîntul decît de a spune într-un loc una, şi de celelalte dăţi, alta.

Lipsa moderaţiei

Am urmărit unele dintre discuţiile care au fost prilejuite de această iniţiativă legislativă. Este normal să existe polemici şi controverse, dar tonul în care se poartă asemenea discuţii este îngrijorător, arătînd o polarizare nesănătoasă şi faptul că puncte de vedere mai echilibrate au puţină audienţă, lucru foarte regretabil. Unii spun că toate relele vin de la religie, nefăcînd o distincţie fundamentală între spiritul religiei şi modul cum a fost, poate fi şi este folosită religia de anumite grupuri interesate; iar ceilalţi, pe de altă parte, consideră o anumită tradiţie religioasă, cu tot ce are ea bun şi cu tot ce are ea depăşit în raport cu valorile societăţii moderne, standardul suprem al adevărului şi al moralităţii. Cred că ambele poziţii sînt inacceptabile.

(varianta video a acestei analize o puteţi găsi pe canalul YouTube ETiX)

Mircea Flonta este membru corespondent al Academiei Române şi profesor la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: 20 de întrebări şi răspunsuri despre Immanuel Kant (Humanitas, 2012).

Mai multe