Etern şi fascinant
Mitocanul a fost la putere, de cînd ne ştim în România. Regele Carol I, de pildă, a fost un mitocan, dacă ne gîndim la unul dintre sensurile iniţiale ale cuvîntului. Povestea lingvistică a mitocanului a apărut după ce mănăstirile au înfiinţat mitocurile sau metocurile, imobile de tip hotel fără plată, şi cu circuit închis, unde nu puteau trage decît călugării. Laicii săraci care veneau la oraş şi încercau să se cazeze la mitocuri erau trimişi la plimbare sau în cel mai bun caz primiţi pe şest, dacă aveau rude printre călugării care administrau imobilul. Prin extensie, mitocanul a însemnat, iniţial, adică în secolul XIX, o persoană care venea la oraş şi avea un loc de cazare asigurat, dar care contrasta vizibil cu civilizaţia locală. Mitocanul era invidiat pentru privilegiul său de a găsi gratis adăpost la oraş, mai ales la Bucureşti. Totuşi călugării mitocani care veneau în Capitală cu treburi nu rămîneau aici, ci se întorceau la mănăstirile unde îşi aveau domiciliul permanent. În vreme ce mitocanul care şi-a făcut loc în vocabularul popular, de unde l-a pescuit Caragiale, a devenit, între timp, un simplu "provenit" care s-a stabilit la Bucureşti, fără să cunoască regulile de convieţuire ale oraşului. Regele Carol I era, din această perspectivă, un mitocan de lux, dar tot un mitocan, pentru cei care nu-i suportau originea străină şi mai cu seamă necunoaşterea obiceiurilor locului. Caragiale, care era un anticarlist convins, l-a atacat pe rege ori de cîte ori i-a venit la îndemînă. E adevărat că fără a-l numi vreodată mitocan, deoarece cuvîntul ajunsese să însemne şi persoană lipsită de educaţie şi de condiţie modestă. Fascinant cuvînt şi, dacă ne gîndim puţin, tot mai nedrept în conotaţiile sale peiorative. Fiindcă atunci cînd Bucureştiul devine Capitala României Mici, încep să vină aici valuri după valuri de mitocani, aducînd obiceiuri şi cutume culturale care i-au contrariat, iniţial, pe localnici, dar care treptat au fost asimilate, dînd oraşului alura sa tolerantă şi cosmopolită. Caragiale însuşi era, ca extracţie, un mitocan, pentru locuitorii Capitalei. De aceea probabil, în Noaptea furtunoasă îşi bate joc din gros de mahalagii, bucureşteni get-beget, supăraţi pe mitocani. Iar dacă ne gîndim puţin la Ţircădău, mitocanul şi pastramagiul, cum îi spune Ziţa, acesta e un om de onoare, în felul său. Îşi iubeşte în continuare fosta consoartă şi nu acceptă ideea că ea ar putea să se mărite sau să aibă relaţii amoroase cu alt bărbat. Încît scoate "şicul" la ea. Mitocanul de azi e mult mai rufos decît predecesorii săi. Însă poate fi şi de un lux ţopîrlănesc, cu care, complexat, încearcă să le ia piuitul localnicilor. Mitocanul ajuns vrea să fie invidiat şi să te facă să întorci capul după el sau după maşina lui, pe stradă. Agresiv, enervant, mitocanul e o calamitate aproape naturală în România. Cîtă vreme vom fi o ţară în care tot ce e important se întîmplă la Bucureşti, vom asista la transferuri de populaţie cu efectele ştiute: coduri culturale diferite, denivelări flagrante de educaţie. Dar să recunoaştem, chiar iritant, mitocanul e dinamic şi, pînă să intre în rînd, el împinge lucrurile înainte. Nu neapărat în direcţia bună - care va fi fiind aceea -, totuşi meritul lui e că nu lasă lucrurile să băltească.