Etajul de la Humanities

Faptul că dintr-odată trebuie apărată legitimitatea finanţării publice a umanioarelor în universitate în faţa discursului de tip business arată cît de departe a ajuns liberalismul economic integrist. Este triumful pe termen lung al vorbei miliardarului Andrew Carnegie, care îi felicita pe absolvenţii unei facultăţi de afaceri pentru decizia acestora de a se concentra exlcusiv pe acumularea de abilităţi în stenografie şi dactilografie, în loc să-şi "piardă timpul" cu "limbi moarte". Nu este nimic ciudat sau "mitocănesc" aici. Este doar consecinţa logică a ofensivei principiilor liberalismului economic radicalizat traduse în context academic: învăţămîntul universitar este un bun privat oferit pe piaţă (de idei şi de profesiuni) într-o cantitate determinată de o cerere variabilă. Prin urmare, ofertanţii de bunuri educaţionale neajustate la cerere trebuie să facă oferta mai atractivă pentru consumatori sau să reducă oferta pentru a rămîne pe piaţă. Pe termen lung, cererea şi oferta se vor echilibra şi toată lumea va avea mai mult de cîştigat decît din sistemele bazate pe principiul că învăţămîntul este un bun public. Nu cred că e locul aici pentru o critică internă a argumentului de mai sus. Mă limitez doar la a remarca banalul fapt că el se bazează pe acceptarea principiului că învăţămîntul este un bun privat. Opţiunea de a accepta sau nu acest principiu este una strict ideologică şi are consecinţe dramatice. Istoria confruntării între integriştii pieţei şi linia Kant-Weber (umanioarele au o valoare în sine care nu poate fi comercializată) a marcat de la început universitatea americană, deşi ascensiunea primilor a avut loc mai ales în ultimele trei decenii. Într-o recentă carte publicată de Frank Donoghue, profesor de literatură la o universitate de stat americană, se arată că în afara unor universităţi private "care funcţionează aproape ca nişte muzee", situaţia arată destul de trist (Frank Donoghue, The Last Professors: The Corporate University and the Fate of the Humanities, Fordham University Press, 2008. Frank Donoghue este profesor la Ohio State University). În general, recunoşti sălile celor de la istorie sau literatură după mobilierul de anii şaizeci, profesorii încărcaţi cu norme didactice mari şi, mai nou, după numărul mare de profesori plătiţi cu cursul (profesori adjuncţi). După trei decenii de liberalism economic, piaţa muncii în universităţi este una bipolară: profesori titularizaţi şi titularizabili (de-abia 35% din totalul corpului profesoral), şi adjuncţii, specie deprimantă, itineranţi lipsiţi de asigurare medicală, prinşi în eterne navete, şi care adesea cîştigă mai puţin ca studenţii doctorali. Ceea ce îngrijorează cel mai tare este că la fiecare angajare de titular/titularizabil se angajează trei adjuncţi. Situaţia cea mai dramatică este la umanioare. Cu toată maşinăria complicată pusă la punct pentru a atrage bani de la fundaţii, de la firme şi de la foştii absolvenţi (se spune că numai moartea te scapă de mîna lungă a celor de la "asociaţia absolvenţilor"), cei din Humanities sînt în mod tradiţional pe deficit. Banii din grant-uri nu prea pot atrage decît tot de la stat (or, National Endowment for the Humanities este o umbră a ceea ce a fost odată), iar şansa unui post sponsorizat pe bani privaţi (endowed chair) este rarisimă, chiar şi pentru aristocraţia sistemului (celebrele universităţi din Ivy League). Spre deosebire de profesorii de la inginerie, economie sau chiar din ştiinţele sociale, cei de la umanioare nu au şansa de a cere salarii competitive lucrînd şi pentru sectorul privat, aşa că inegalităţile de retribuire s-au adîncit. Cum s-a ajuns aici? Nu a fost vorba de un efort concertat, zice Donoghue. Doar de pătrunderea logicii utilitariste schiţate mai sus. Pe măsură ce, începînd cu anii ’80, bugetele universităţilor s-au comprimat, în timp ce numărul de studenţi a crescut mereu, facultăţile au fost supuse presiunii de a angaja nu pe bază de experienţă sau de calitatea cercetării, ci pe bază de preţ. De fiecare dată, austeritatea bugetară a fost prezentată ca măsură temporară, "de tranziţie", şi nu ca manifestare a unei logici alternative, vechiul principiu potrivit căruia nu poţi evalua umanioarele în termenii pieţei continuînd să fie onorat doar la nivel retoric. Remarcile lui Donoghue deprimă, dar sînt bine documentate. Pe de altă parte, chiar şi autorul recunoaşte că, în general, regimul de bugetare şi organizare al umanioarelor din universităţile americane continuă să fie marcat mai degrabă de faptul că, în cele din urmă, aceste facultăţi continuă să existe şi să dea excelenţă pentru că sistemul continuă să funcţioneze doar rezistînd logicii pieţei. Deficitele acestor facultăţi continuă să fie acoperite, mai totdeauna cînd e nevoie prin redistribuţie, de la bugetul central al universităţii. Banii graşi aduşi de facultăţile profitabile (ştiinţe, inginerie) se redistribuie "socialist" şi către umanioare. Da, dacă îţi faci treaba decent şi cu toate acestea nu poţi aduna mai mult de cinci studenţi la cursul de literatură est-europeană, cursul merge înainte. Da, finanţările nu se alocă de regulă "pe cap de student". Da, bugetele alocate anual de la rectorat sînt în general fixe, indiferent de fluctuaţia cererii. Da, rectoratele forţează adesea fuziuni între facultăţile de limbi străine, însă aceasta nu se face cu concedieri şi tăiat din salarii. Impresia generală a profesorilor de la Maryland, Brown sau Massachussetts cu care am vorbit despre subiect a fost că, deşi umanioarele sînt un fel de cetăţeni de mîna a doua în universitate, soarta lor nu este decisă în mod strict pe grila legităţilor pieţei. Este un fel de economie mixtă cu geometrie variabilă în care principiile pieţei şi ale intervenţionismului se amestecă după proceduri de negociere colectivă a regulilor în care capacitatea de organizare a profesorilor şi expertiza lor juridico-organizatorică în faţa administratorilor joacă un rol decisiv. Cum se menţin însă în viaţă aceste principii în faţa încercărilor de a recoda semnificaţia socială a învăţămîntului universitar spre integrarea lui totală în economia de piaţă? Un profesor de literatură de la Universitatea Columbia spunea că melancoliei generate de situaţia tristă a umanioarelor trebuie să i se prefere activismul profesional bazat pe acceptarea premisei că "universităţile în general şi studiul literaturii în particular nu sînt un fel de esenţe platonice autonome, ci instituţii sociale întemeiate pe un mandat social" (Bruce Robbins, "The Scholar in Society", The Chronicle of Higher Education, 8 iunie 2007). Or, acest mandat trebuie apărat în cel mai convingator mod posibil, atît prin cultivarea meritocraţiei în interiorul facultăţilor de umanioare, cît şi prin contestarea inevitabilităţii aplicării principiilor pieţei complet dereglementate în interiorul universităţii. În loc de retrageri estetizante în turnul de fildeş, trebuie construite de jos în sus forme democratice de organizare a profesoratului, care să fie capabile de acţiune colectivă împotriva transformării organizării interne a universităţii pe modelul firmelor de prestări de servicii. Din acest punct de vedere subtilitatea juridică, solidaritatea şi talentul organizatoric vor conta mai mult ca înainte. Miza nu este doar apărarea drepturilor universitarilor în faţa comercializării generale, ci chiar capacitatea democraţiei de a-şi produce pe termen lung necesarii anticorpi de gîndire critică, reflexivitate şi autonomie.