Eşti copil?

1 iulie 2015   Tema săptămînii

Una din cele mai mari dorinţe ale vieţii mele a fost să vizitez Mizilul, exact ca Geo Bogza. Numai că a lui era plasată în viitor, ca orice dorinţă. Avea şanse să se întîmple. Că a şi scris despre asta, e una – 175 de minute de răzbunare, pentru că atunci cînd într-adevăr vizitase Mizilul nu găsise nici măcar o toaletă publică. Să scrii pentru că n-ai avut unde să te uşurezi nu e tocmai OK. Omul a mărturisit asta spre bătrîneţe, pe holul unei biblioteci din Bucureşti. Eu vreau să vizitez Mizilul în răspărul timpului şi al monografiilor, printre ruine şi fărîme şi ţăndări şi hîrburi. Pe-acolo unde, printre alţii, ştiu că e şi Gică. Gică nemuritorul. 

Gică era enervant. Personaj de week-end, cvasi-mpăiat, panaş pentru orchestra uneori umflată, alteori nu, a

optzecist. Îl vedeam în treacăt, după meciurile de divizie B, mai ales pentru că mă scotea din sărite. În jurul meu tot auzeam că nu mai moare. Îl urmăream, semăna cumva cu bunicu-miu, doar că ceva mai ghebos. Asta mă frapase şi mă făcea să stau locului pentru cîteva clipe. La bunicu-miu ţineam, nu voiam să moară, şi totuşi a făcut-o, în ’88. Era doar cu trei ani mai mare decît Gică. Sincer, nici nu ştiu ce muzică îi plăcea lui

. Poate asculta şi el cîntece de pahar, habar n-am. Nu se omora cu şpriţul, dar fuma mult. Fuma şi privea, cînd nu dădea tîrcoale femeilor de pe stradă, în vreme ce Gică zicea aşa şi pe dincolo despre fetiţele din Bucureşti. Adevărul e că Gică se lua şi el în răspăr, cum fac eu acum. Asta mi-a plăcut. În „Cîţi ani are nenea Gică?“, prin ’92, de pildă – ce mai, un postmodernist cantabil tîrziu, aproape vecin cu hip-hop-ul, într-o ţară obsedată de vîrsta lui. Dacă ba se născuse în 1803, ba trăise pe vremea lui Dosoftei sau cîntase la masa lui Traian

Marcus Ulpius Nerva, nu cumva trecuse şi pe la Mizil? Roata scosese, pe

piesa „Localele la Mizil“, cu un intro

Cocteau Twins, un mijloc de cimpoi-synth irlandez şi o încheiere de fanfară, un amestec de cîrciumă, că, vorba aia, Mizilul era arhiştiut pentru vinul de rit demisec şi pentru vărul său eretic, oţetul. Maria Tănase îi tot dăduse şi ea cu „Am ibovnic la Mizil“. Asta da complicaţie. Nu era loc oare şi pentru Gică? 

Ca în multe alte rînduri, l-am apelat pe Mitu, iscoada mea printre ruinele oraşului, să-mi spună care-i faza cu Gică prin Mizil. „Bă, cînd eram în liceu, ştiu că a venit doamna Moldoveanu şi ne-a dat bilete, că parcă era ceva pe stadion.“ „Pe stadion? În anii ’80?“ „Cînd au venit artiştii, cu Nicu Constantin, Arşinel şi Rică Răducanu…“ „Eşti sigur?“ „A fost meciul ăla, de-a jucat Rapid Mizil cu echipa artiştilor, nu mai ştii? Parcă a fost şi Gică Petrescu… Dar nu sînt sigur. A fost şi la Casa de Cultură, acolo sigur l-am văzut, l-am ascultat, tot prin ’80. Eram mai mic, nu-mi mai aduc bine minte.“ Aşa… În ’82 sau ’83, fusesem şi eu la meciul ăla, dar nici eu nu-mi aminteam ceva de Gică. Ştiam că pe stadion mai trecuse şi Cenaclul „Flacăra“. Nici alături de Păunescu nu-l văzusem, sigur mi-ar fi rămas în minte. Şi ar fi vorbit oamenii-n tribună că-l caută moartea pe-acasă şi el se plimbă aiurea prin ţară. 

L-am întrebat apoi pe tata. „Măi, a fost o dată, cam prin ’67. Era pe vremea aia restaurantul Tohani, în centru, înainte să-l dărîme. Aveau o orchestră, erau angajaţi la

(Cooperativa meşteşugărească) la fel ca frizerii, marochinerii… Dar nu erau din Mizil, fuseseră aduşi de la Rîmnicu Sărat. O vreme n-au mai fost, m-am întîlnit o dată cu ei într-un restaurant la Buhuşi, cînd am fost la o reciclare. Dar au revenit. A mai fost şi un tonomat la restaurant, dar n-a rezistat mult, că s-au repezit pe el şi l-au stricat în mai puţin de-un an. Pe urmă l-au trimis la un restaurant din Vălenii de Munte. Cam prin vremea aia a venit şi Gică Petrescu, şi Nicolae Niţescu… Au fost mai mulţi. Se făceau nişte petreceri mai deosebite. Am fost şi eu, chiar la Gică Petrescu, se plătea intrarea 150 de lei şi primeai o friptură şi un pahar cu vin. Dar numai la Tohani a fost, că era restaurant de categoria I. La Căţeaua leşinată şi la Istriţa, nu. Dar de stadion şi de Casa de Cultură n-am auzit. Pe vremea aia nu-mi mai stătea mintea la astea, aveam şantier acasă, ştii bine…“ 

Nu-mi rămînea decît să-l aştept pe Mitu să vină şi cu alte voci. Tatăl lui e mai mare decît al meu, deci era o şansă. Un tinichigiu are legătură cu oamenii, cu meşteşugarii oraşului, auzea zvonuri, poveşti, bîrfe. Mă sună iar: „Într-adevăr, a fost la o petrecere. Mi-a zis tata. În ’57, cînd au făcut zece ani ăia de la

, cică. A auzit, dar nu l-a văzut, că n-a fost la petrecere. Şi e posibil, că ştii cum era, venea omu’ cu trenul, oprea la Ploieşti, apoi la Mizil, la Buzău, pînă la Mărăşeşti, în fiecare oraş.“ Am continuat să caut pe Internet, de-a valma, şi l-am descoperit într-un cuplet muzical autoreflexiv & persiflant, gata să dea în cultul personalităţii, împreună cu Ştefan Bănică, care zicea: „Eram pe-atunci un mic copil / Cînd din Craiova la Mizil / Ne tot cîntai, îţi aminteşti? / «Fetiţe dulci, ca-n Bucureşti»“. Ca să vezi cum rima poate pune un oraş pe turul României. L-am descoperit apoi într-o arhivă absconsă, cu tot felul de albume, printre care şi cele de la petrecerea revelioanelor ’81-’82 şi ’82-’83, la Ceauşeşti, în snopurile de ştăbime. Ia uite-l pe Gică! 

Ca un abur de cîrciumă, o amintire mahmură, Gică ăsta. Ba e, ba nu e. Alba-neagra. Măcar la friptura şi la vinul ăla a fost. Mă sună iar Mitu şi-mi zice că şi Fane Zizea ştie ceva, că ar fi fost la Mizil cu un spectacol gen

. Îl sun: „Măi, Cosmine, a fost într-adevăr la Casa de Cultură. L-am văzut şi eu, că mă luaseră ai mei. A cîntat cu Dorina Drăghici, Gigi Marga şi cu formaţia lu’ Cornel Fugaru. Era prin’72, aveam eu 17 ani. A fost lume multă, îţi dai seama, că nu prea aveau unde să se ducă oamenii în afară de-un film, un spectacol. A ţinut vreo trei ore. Dar a fost mai puţin tineret. Erau doar oameni mari, 40-41 de ani, că ăştia erau cîntăreţii în vogă. Mai multe poate să-ţi zică doamna Nistor, că ea era metodistă la Casa de Cultură.“ Am închis telefonul şi am sărit iar pe Internet, la bătaia peştelui. Şi – surpriză! – Gică Petrescu a scos în ’72 un EP cu Mondial, patru

-uri într-o engleză caraghioasă. Oare l-o fi băgat la Mizil şi pe-ăla cu „If I were a rich man?“

La un apel pe Facebook, Emil Craioveanu îmi spune scurt: „Nu am auzit de G. Petrescu la Mizil. Aurelian Andreescu parcă s-a născut în casa unde locuieşte familia lui Tameş, fotbalistul, lîngă liceul nou. Maria Tănase a cîntat într-adevăr într-un spectacol-turneu.“ Mihai Ivanovici, plecat din oraş la începutul anilor ’80, e mult mai darnic, tot pe Facebook: „În perioada aceea, pînă în anii ’80, cam tot ce însemna cultură, artă populară, a trecut prin Mizil… Muzică uşoară, reviste, ansambluri populare… Am nişte amintiri legate de Antonio, Stela Popescu, Vasilica Tastaman, Mirabela, Angela, Dan Spătaru, formaţii pop-rock, Pittiş, Ladislau Herdina, Sfinx. Numai marele Phoenix nu a fost în Mizil… Multe, însă de Gică nu-mi amintesc. Dar sigur a fost, nu se putea altfel… Soţia mea a fost mult timp şefa Oficiului 1 la Poşta Bucureşti şi Gică trecea pe la soţia mea, în Calea Victoriei… Ea îi făcea o cafea şi el îi cînta şi-i povestea din viaţa lui… Tatăl său lucrase la Poştă pe vremuri şi avea o nostalgie. Am casete cu dedicaţii de la dînsul… Contrar faptului că era o vedetă, era foarte pedant, folosea un limbaj franţuzit, era cumpătat, zgîrcit în ultimii ani din viaţă. Mînca ultima masă la ora 18, invariabil roşii cu brînză. Cei de la Cercul Militar i-au oferit o masă pe zi, că el mînca în oraş. Cum intra pe uşa Oficiului 1, începea să fredoneze un potpuriu din melodiile lui. Se ducea în fiecare sîmbătă la cimitir, la Cezarina, soţia lui. Aşa respect a avut, atît de mult a iubit-o. Curios pentru o mare vedetă, care şi-ar fi putut permite escapade fără număr. Era aşezat. Un mare artist, a trecut prin două epoci. E mult de povestit.“ 

Tot pe seară, în paralel cu Facebook-ul, apel de la Mitu: „Am vorbit cu taică-miu… Am informaţii de mare valoare. Fii atent aici! Deci Gică Petrescu a fost în Mizil cam prin ’50, ’51, ’52, la Iordache Marinescu. Acolo unde avusese moşie, la Scurta, la ieşirea din oraş, spre Săhăteni. Avea cam 150 de hectare de vie cînd a venit colectivul, dar l-au lăsat să administreze, că era specialist în vin. Chiar l-au găsit cu un milion de lei prin anii ’60, dar nu l-au băgat la puşcărie. Iordache Marinescu avea nişte beciuri şi pe Cuza-Vodă, următoarele case după procuratură şi IGO. Cică a venit Gică Petrescu şi acolo. Dar erau chefuri private, venea special pentru Iordache Marinescu, că era prieten bun cu el. Şi se leagă şi cu ce spune taică-tu. Într-adevăr, a fost şi la restaurant, la Tohani, cînd au făcut

zece ani. Era preşedinte la

Mircea Ciobanu, care era prieten bun cu Iordache Marinescu, aşa a ajuns de l-a invitat pe Gică Petrescu. Taică-miu a fost coleg de şcoală cu Mircea Ciobanu, care a avut pe vremuri vechea cîrciumă a gării şi multe neveste. Mi-a povestit taică-miu mai multe, şi-a adus brusc aminte o grămadă de lucruri. Trebuie neapărat înregistrat.“ 

Mitu a tot întrebat în stînga şi-n dreapta, dar nu a mai găsit oameni care să aibă habar de Gică la Mizil. Cei mai mulţi îl ştiau de la televizor. Parcă erau cu toţii nişte copii, pentru care Gică era căţărat defintiv pe soclul mitului, alături Barbu Lăutaru, Zavaidoc şi liota de cîntători ai neamului. Cît despre mine, auzisem de fetiţele dulci ca-n Bucureşti, dar de la

. Tatăl lui fusese vatman în Bucale, în anii ’20, pe unde-l mai lua în vacanţe. În plus, tataie avea şi o fotografie de epocă, în care purta o pălărie tipică, de fante în devenire. O dovadă că ştia despre ce vorbeşte, atunci cînd o făcea. Era mai credibil. Tataie Marin era Gică al meu. Şi apoi, era şi mai mare cu trei ani decît Gică. Care nu era decît un nea, ca atîţia alţii. De care, vorba aia, a auzit orice copil.  

Cosmin Manolache este scriitor si muzeograf la Muzeul Ţăranului Român. 

Mai multe