Eşecul Europei?

Din SUA lui Donald Trump, care proclamă „America first“ și promite să închidă granițele ridicînd ziduri și impunînd interdicții de intrare, pînă în Marea Britanie, trecînd prin Franța lui Fillon și a lui Le Pen, pînă în Ungaria, Polonia și, poate, în România, fără să uităm de Rusia și de patriotismul ei revanșard, pare că s-a cam sfîrșit cu iluziile democratice universaliste occidentale din 1989. Acum predomină introversiunea naționalismelor care exclud. Gata cu romantismul de secol XIX, al revoluțiilor pașoptiste, cînd mișcările naționaliste însoțeau o viziune eliberatoare de absolutisme și de imperii…

La originea acestor curente care încearcă să disimuleze teama de viitor făcînd apel la istoriile imaginare, pe care fiecare le vede eroice în lupta cu invazia celuilalt, sînt mai mulți factori. Pentru Europa e un eșec. Trebuie să constatăm asta la mai multe niveluri: nu există apărare comună – efectele s-au văzut în timpul războaielor din Iugoslavia, între 1991 și 1999 –, nu există o politică externă comună, nu există un acord cu privire la integrarea sau nu a Turciei, nu există o influență reală cu privire la războiul civil din Ucraina, nici o poziție comună reală în relația cu Moscova… Lista e lungă. În al doilea rînd, de la Varșovia, Budapesta sau Chișinău și, poate, de la București, percepția UE se înscrie într-un amalgam, e un soi de ecuație între globalismul capitalist și UE. Asta, în vreme ce popoarele, prin Parlamentul European, ar putea avea reprezentanți care să conteste politicile liberale și de austeritate. Dar e mai simplu să acuzi Bruxelles, ca entitate, decît să reflectezi asupra propriului vot și să te angajezi. E mai simplu și pentru politicienii cinici să mizeze pe resorturile fricii și pe aspirațiile unei sweet home naționale decît să explice contractul european și alegerea eurodeputaților.

Așa se face că Ungaria și Polonia s-au îndreptat către mișcări de dreapta, suveraniste: cu Orbán ales președinte, respectiv cu victoria dreptei eurosceptice la legislativele din octombrie 2015. Între Polonia și Ungaria, în ciuda unor dinamici, e imposibil să nu constați disparitățile regionale salariale. Pînă una-alta, efectele integrării europene au accentuat aceste diferențe. Rezultatul: în locul unei dezbateri și al unor întrebări despre procesul de integrare, despre utilizarea sau deturnarea fondurilor structurale etc., s a declanșat o luptă dezlănțuită împotriva dușmanului: imigranții și Bruxelles. Limbajul e simplist: ne-am săturat să ­luăm lecții de la Bruxelles (dar uită să spună că de-acolo vin finanțările), trebuie să ne apărăm pe noi înșine. Unde „noi înșine“ sînt, de fiecare dată, prezentați într-un registru tradiționalist care nu corespunde realităților sociologice, cum ar fi catolicismul în Polonia sau doliul etern de după Tratatul de la Trianon din Ungaria.

Evoluția României din ultimii ani – reperul ar putea fi situat în vara anului 2012 – este îngrijorătoare. Desigur, partidul naționalist brun-roșu care ne-a făcut să tremurăm la prezidențialele din 2000 nu mai e reprezentat în Parlament. Dar e posibil ca mulți dintre urmașii săi să se simtă confortabil în PSD. Să ne amintim: Victor Ponta, premierul care se confrunta cu președintele Băsescu, nu cumva a fost chemat la Bruxelles pentru a da explicații, pe 12 iulie 2012, după ce președintele fusese suspendat prin vot de Parlament și se confrunta cu un referendum de demitere? V. Ponta și aliatul său Crin Antonescu au denunțat atunci lobbyiștii străini etc., acuzîndu-i de campanie de dezinformare.

Astăzi, același ton e folosit de pre­șe­dintele PSD Dragnea, de premierul Grindeanu, obișnuiți, și ei, să pună la îndoială străinii, ONG-urile, pe Soros, atunci cînd agitația străzii se intensifică. Pentru acești politicieni, singurul refugiu e denunțarea unui complot, a mîinii străinului, în numele apărării su­ve­ra­nității naționale. Luarea de poziție a 84 de membri ai Academiei Române e alarmantă. Da, academicienii sînt în cea mai mare parte în vîrstă, dar sînt respectați, membrii vechi nu au fost puși la îndoială după decembrie 1989. În februarie 2017, ei lansează un apel care ar fi putut fi semnat de membrii Institutului de Teorie Militară, cei care produceau ideologia națională socialistă sub oblăduirea generalului-maior Ilie Ceaușescu, fratele lui Nicolae: ei denunță eroziunea identității, rescrierea tendențioasă a istoriei și fac apel la unitatea națională. În legătură cu această denunțare a scrierii istoriei e de notat prezența lui Dan Berindei, cel care, pe vremea lui Ceaușescu, era un purtător de cuvînt al ideologiei oficiale, în special cu privire la istoria milenară a statului dacic. Cît privește tema unității naționale, se pune problema relației cu minoritatea maghiară. În fine, apelul la intelectuali ne incită să ne amintim de iulie 1971, cînd Ceaușescu făcea ordine, invitîndu-i să lucreze în sprijinul socialului și naționalului…

PSD se face înțeles. De către alegătorii săi, de către cei care s-au abținut să voteze, în vreme ce sărăcia lor se adîncește, o sărăcie resimțită cu atît mai acut cu cît disparitățile sociale se accentuează. Conform analizelor Băncii Mondiale, 70% din români trăiesc sub pragul sărăciei.

Reacția nomenclaturilor de azi, pătrunse de mentalitatea comunistă care făcea distincția între ei, Puterea, și noi, poporul, la manifestațiile declanșate la sfîrșitul lunii ianuarie de o ordonanță ce ar fi putut frîna lupta anticorupție care-i amenința, se înscrie în două curente: pe de o parte, obișnuințele din trecutul de dinaintea lui 1989, cînd toate relele veneau din Vest, în special din SUA; apoi, mai este dezvoltarea temerilor contemporane cu privire la ac­tuala incapacitate a democrației liberale de a răspunde unei nevoi de justiție. Aceste temeri primare produc impasuri potențial sîngeroase în Europa.

Mai rămîne vreo licărire de spe­ran­ță? Luminița pîlpîie și e fragilă. E solidaritatea în a refuza orbirea naționalist-extremistă. Numeroși români își exprimă această speranță manifestînd împotriva cinismului și oportunismului unei părți substanțiale a clasei politice. Sînt patrioți, nu vor să emigreze, își înalță steagurile, dar lupta lor va fi grea: cum să respecți instituțiile existente și, în același timp, să te situezi în afara sistemului? Este reformabil sistemul? Ei au ales, ca un prim pas, să instaureze justiția pedepsind corupția și să creeze o patrie în care cetățenii să aibă „dreptul la dreptate“, așa cum apare într-un slogan al manifestațiilor.

traducere de Matei MARTIN

Catherine Durandin este istoric, profesoară la INALCO din Paris. Autoare a numeroase cărți despre istoria României. În curs de apariție: un volum despre experiența primelor călătorii și despre România lui Ceaușescu în perioada 1967-1989.

Foto: wikimedia commons