Ersatz și opinie publică
În urmă cu aproape patru decenii, sociologul francez Pierre Bourdieu îşi punea deja, într-o luare de poziţie iconoclastă („L’opinion publique n’éxiste pas“, Les temps modernes, nr. 318, ianuarie 1973) cîteva întrebări legate de valabilitatea sondajelor de opinie publică; una dintre ele se referea la postulatul, asumat de către sondaje, conform căruia „toată lumea poate avea o opinie; altfel spus, producerea unei opinii este la îndemîna tuturor“. Lucru care – spune Bourdieu – este rareori adevărat, pur şi simplu pentru că aceeaşi întrebare poate reprezenta o problemă practică pentru unii şi o non-problemă pentru alţii.
Dacă întrebi o gospodină despre calităţile diferiţilor detergenţi, ea se va raporta la experienţele avute, va şti care produs produce efectele dorite, care are dezavantaje constatate etc. Un neavenit care nu ştie decît, în cel mai bun caz, să distingă culorile ambalajelor diferitelor mărci, va furniza şi el un răspuns, cel mai probabil în funcţie de simpatia pentru personajul din reclamă. Formal, răspunsurile sînt interşanjabile. La fel se întîmplă în cazul opiniilor exprimate în sfera politicului, unde competenţele sînt neuniform răspîndite. Cel mai adesea, respondenţii lipsiţi de competenţe politice tind să le înlocuiască cu cele de morală sau, pur şi simplu, se lasă ghidaţi de simpatia pe care o nutresc pentru un personaj care a exprimat deja o luare de poziţie în problema în care este chestionat.
Problema apare în momentul în care cineva îşi propune să utilizeze statisticile obţinute din astfel de investigaţii drept argument pentru o anumită decizie, comercială, politică sau de altă natură, fără o prealabilă examinare a naturii opiniilor exprimate. O opinie este altceva decît o înclinaţie. Sînt mulţi oameni înclinaţi să fie favorabili sau defavorabili unui fapt, asta nu înseamnă că au şi o opinie.
De altfel, chiar termenul de „opinie publică“ este adesea utilizat în mod abuziv. Tot felul de oameni pretind a se adresa „opiniei publice“, cînd de fapt se pot adresa în cel mai bun caz publicului; asta, în cazul fericit în care nu se pretind a reprezenta „opinia publică“. Nu orice opinie exprimată în public este opinie publică. Opinia publică este o rezultantă, şi nu o sumă a opiniilor indivizilor. Pentru a se numi astfel, ea trebuie să aibă un rol unificator în societate.
O formă specială de manifestare a opiniilor este votul. La urma urmelor, cînd votăm, ne exprimăm oipinia că „X ar fi un bun primar, deputat sau preşedinte“. Din păcate, de prea multe ori citirea corectă a acestui „sondaj exhaustiv“ (contradicţie în termeni, cer iertare) este „X ar fi un primar, deputat, preşedinte mai puţin rău decît Y“. Aici intervine opinia echivalentă celei a neavenitului în materie de detergenţi, la care m-am referit mai sus. De multe ori am auzit oameni care spun că l-au votat pe cutare pentru că vorbeşte mai frumos, pentru că l-a văzut la televizor, pentru că l-a recomandat nu ştiu cine, sau pur şi simplu „pentru că e diliu“ (nu zîmbiţi, am auzit argumentaţia asta, după primul tur al alegerilor prezidenţiale din 2000).
Este de fapt motivul pentru care am protestat ori de cîte ori am auzit incriminări ale cetăţenilor care într-o împrejurare sau alta nu se duc la vot, şi cărora li se spune că, din moment ce nu au votat, nu au dreptul de a fi nemulţumiţi de felul în care sînt guvernaţi. Ei bine, se poate întîmpla ca nici una dintre variantele oferite să nu ţi se pară cu adevărat bună, să nu crezi că un deputat în Parlamentul European îţi poate face viaţa mai bună sau mai rea, sau, pur şi simplu, să nu ştii cine sînt candidaţii. Cred că în aceste condiţii este preferabil să stai acasă, în loc de a vota la întîmplare sau în schimbul infamei pungi sau pentru că un candidat este ambalat mai frumos decît altul. Termenul de „absenteism“ (conform Larousse – „absenţa de la şcoală, de la muncă sau din orice loc unde prezenţa este obligatorie“), utilizat în asemenea contexte, mi se pare impropriu, i-l prefer pe cel de „abstenţionism“. Avem cu toţii dreptul de a fi corect guvernaţi, indiferent dacă am votat sau nu, pentru simplul motiv că ne îndeplinim obligaţiile rezultate din contractul social (respectăm legile, ne plătim taxele etc.). Cît despre demersurile privind introducerea votului obligatoriu, adică legiferarea obigaţiei la opinie, mi-am expus şi cu alte ocazii motivele adversităţii.
Un tip aparte de colectare exhaustivă a opiniilor este referendumul. La ultima revizuire a Constituţiei, în 2003, am asistat la o masivă forţare a opiniilor. Nu mă refer doar la faptul că regula s-a schimbat în timpul jocului (prelungirea duratei de votare de la una, la două zile), ci mai ales la faptul că un sondaj publicat de către IMAS, curînd după validare, a arătat că, deşi majoritatea covîrşitoare a celor care votaseră se pronunţaseră „pentru“, o bună parte dintre modificările importante nu erau cunoscute de către o bună parte din electorat, iar o altă parte nu erau agreate. Cu alte cuvinte, se ceruse (şi se obţinuse) de la cetăţeni să voteze „la pachet“ o serie de lucruri care le erau indiferente sau cu care nu erau de acord, de dragul unuia deosebit de pupular (desfiinţarea armatei obligatorii), tot pachetul fiind atrăgător prezentat în ambalajul aderării la Uniunea Europeană.
Opinia publică trebuie auzită. Asta însemnînd şi că trebuie distinsă de substitutele neautorizate.
Mircea Kivu este sociolog.