Errare humanum est?

16 februarie 2011   Tema săptămînii

Mi s-a întîmplat la sfîrşitul destul de rece al unei toamne recente. Au fost cîteva zile în şir în care m-am întîlnit cu 4-5 doctoranzi în sociologie. Sînt cu toţii studenţi în anul I al unei şcoli doctorale. L-am întîlnit pe fiecare separat. Din întîmplare, nici unul nu ştia în momentul respectiv că îi cunosc pe ceilalţi. Nu ştiu cum se face că fiecare dintre ei a adus în discuţie un curs anume pe care îl avuseseră în săptămîna anterioară. Cursurile la şcoala doctorală cu pricina nu sînt frecvente, maxim două pe săptămînă, iar tinerii cu pricina erau în perioada de entuziasm de status-ul lor încă recent, de doctoranzi. Poveştile lor despre curs erau practic identice. La un moment dat, cel care le vorbea făcuse cîteva afirmaţii aiuristice, dar uşor de verificat pe prietenosul Internet. Unul dintre colegii lor accesase pagina organizaţiei ce furniza datele în cauză şi îi arătase celui ce ţinea prelegerea. „Eu sînt profesor universitar, coordonator de doctorat!“, spuse tînărul profesor universitar, şi el proaspăt în această mărire. Tonul era dispreţuitor, nu admitea replică. „Nu mă puteţi contrazice pe mine cu căutări din astea, pe Google!“ Cursul le mai oferise cîteva surprize neaşteptate, ce îi făcuseră pe doctoranzi să se întrebe dacă aceasta era opţiunea pe care o făcuseră alegînd continuarea studiilor. El prilejuise şi o altă sentinţă a marelui om ce le vorbea, ilustrînd perfect incapacitatea acestuia de a comunica (şi probabil şi absenţa conţinutului pe care l-ar fi putut furniza în comunicare): „Ar trebui să daţi mai multă atenţie la ceea ce spun“.

Mi s-a întîmplat de mai multe ori, în calitate de cursant în varii colţuri ale planetei acesteia, ca profesorul să îmi răspundă la întrebări cu „nu ştiu, nu sînt specialist în chestiunea cu pricina“. Mi s-a întîmplat să interacţionez cu sociologi importanţi pentru stagiul actual al cunoaşterii internaţionale şi să îi văd prezentînd rezultate ce le contraziceau analizele precedente. Deh, o altă lume, alţi oameni… Noi însă am învăţat că errare humanum est, prin urmare ea nu este şi pentru zei. Zeii nu greşesc sau, chiar dacă o fac, nu discută astfel de lucruri cu plebeii de rînd, cu scursurile societăţii, cu cei care nu sînt la fel de zei ca şi ei, adică cu toţi sau aproape toţi aceşti „pares“ de pripas din viaţa cotidiană. 

Evident că exagerez. Am simţit însă ideea să o fac, pentru a sublinia ideea centrală a acestui text. Mă refer la refuzul nostru de a ne recunoaşte erorile, pe care îl găseşti din plin la românul mediu, fie el pierdut într-un cătun de la capătul pămîntului sau locatar la Palatul de lîngă Grădina Botanică din Bucureşti. Această pretenţie de a fi perfect rezidă într-un amestec de necunoaştere, dorinţă de putere, frică, incertitudine şi îşi găseşte rădăcinile într-un mod de a imagina viaţa pe care îl exersăm de cîteva sute de ani, pe care nu l-am inventat noi, dar la care multe alte societăţi au început să renunţe de ceva vreme. Cînd zic necunoaştere mă gîndesc la lipsa de înţelegere a celorlalţi. Mulţi dintre noi încă mai trăim în naivitatea tipică Evului Mediu, de a imagina oamenii drept perfect identici, ordonaţi în mod unic pe o scară de valori incontestabilă. Într-o astfel de lume, albul e alb, iar negrul e negru. A greşi înseamnă să te muţi de la alb la negru, fără putinţă de revenire rapidă.  

Acest lucru nu ar fi o problemă într-o lume relaxată, în care indivizii sînt egali şi nu contează neapărat etichetele. El poate deveni însă de netolerat acolo unde contează pe ce poziţie socială te afli, cînd poţi să îţi îndeplineşti visele doar dacă ai, sau eşti perceput că ai avea putere, influenţă. Am constatat cu uimire, cu ani în urmă, cum colegii mei, pe atunci proaspeţi absolvenţi de facultate, au început să definească studenţii cu care lucram drept colaboratori de mîna a doua, care au prin definiţie rezervate epitete departe de a fi laudative. „Studenţii ăştia @#$%^“ aveau de fapt acelaşi status pe care cei care îi defineau astfel îl avuseseră cu doar puţin timp în urmă. Mai mult, în timp, unii dintre ei urmau să devină „profesor-universitar-conducător-de-doctorat-mai-bun-ca-Google“.  

Am continuat să observ cum acelaşi lucru se petrece de la o generaţie la alta. Am notat cum cei ce lucrează cu publicul, indiferent de plasarea lor în sectorul privat sau în cel public, au diferenţe majore de atitudine şi relaţionare, în funcţie de persoana şi status-ul social al persoanei cu care vorbesc. M-am întrebat ce se petrece cu coloana vertebrală a celor care se ploconesc imediat ce se întîlnesc cu vreun „mare om“ şi sorb cuvintele cîte unui ministru, cărturar recunoscut sau orice altă mărire, chiar şi atunci cînd acesta îşi dă cu părerea despre lucruri la care este evident că nu se pricepe, însă la care interlocutorul este expert. Ca şi cum grădinarul nu doar că ar cumpăra castraveţi piperniciţi şi acri de la pădurar, ci ar şi nota sîrguincios opiniile acestuia despre plantarea cucumis sativus. 

Am asistat şi la împrejurarea halucinantă în care un ministru important în cabinetul şi partidul său se ridica şi lua poziţie de drepţi cînd vorbea la telefon cu preşedintele. Am observat cum astfel de comportamente se repetă pretutindeni, indiferent de cît de bine se cunosc între ei interlocutorii, ori de cîte ori apare o mică diferenţă de poziţie socială. 

Puterea, sau mai exact reprezentarea celorlalţi asupra puterii pe care o ai este cea care contează, cea care îţi legitimează acţiunile, cea care te face om. Atunci cum să greşeşti? Cum să devii din alb, negru? A recunoaşte eroarea te întoarce la umanitate, te decade cel puţin temporar din postura de zeu, te face vulnerabil, te obligă să dai ceva în schimb, îţi diminuează capacitatea de a le impune celorlalţi propria-ţi vrere. A recunoaşte greşeala nu constituie o opţiune într-o astfel de lume: te-ar degrada. De aici frica de a-ţi pierde poziţia, de a te face de rîs. O înveţi la şcoală, cînd profesorul, deţinător al adevărului absolut, îţi respinge argumentele contrarii, chiar probate de date, pentru a-ţi impune părerea sa. O înveţi acasă, cînd părintele îţi serveşte tradiţionala morală ce spune că el are întotdeauna dreptate şi că el este cel care pedepseşte greşelile. O înveţi în societate, cînd afli că radarele, amenzile şi sistemul poliţienesc, în ansamblul său, nu sînt făcute pentru a preveni comportamente definite social drept nelegitime, ci pentru a le pedepsi. 

Frica este, la urma urmei, firească într-o societate marcată de incertitudine. Atunci cînd nu ştiu mare lucru despre felul cum acţionează mediul înconjurător, oamenii adoptă soluţii autoritare, normative, axate pe adevăruri ce sînt statuate drept indubitabile, a căror chestionare este prohibită. Atunci cînd însă au un bagaj mare de cunoştinţe, cînd înţeleg cum funcţionează societăţile şi natura în care acestea se dezvoltă, cînd pot identifica singuri căi de a face, oamenii au mijloace mai bune de a stăpîni incertitudinea, îşi permit să accepte existenţa alternativelor şi să le experimenteze. A greşi nu mai este o tragedie, ci un risc asumat, un eveniment din care poţi învăţa, care îţi permite să mergi mai apoi înainte cu o viteză superioară. 

Altfel însă, cel mai la îndemînă este să alegi căile bătute şi să respecţi strict ierarhiile. Or, dacă mergi pe căi bătute, nu ai cum să greşeşti: acolo regulile sînt clare şi inviolabile. Iar ierarhiile stricte includ principiul că şeful „are întotdeauna dreptate“. Am schiţat pînă aici imaginea unei societăţi în care toţi indivizii sînt la fel, şi gîndesc în mod obligatoriu cam la fel. În mod evident, acesta este ceea ce Weber numea „un tip ideal“. Nu există astfel de societăţi. Peste tot sînt oameni şi oameni. Unii pot fi ca mai sus, pot defini lucrurile în termeni ierarhici, pot avea un bagaj redus de informaţii despre cum funcţionează lumea, pot crede că toţi sînt la fel şi este cazul să existe un adevăr unic, iar guvernarea să fie una ierarhică, cu un cap ce ia decizii inviolabile, fără putinţă de a fi eronate, iar toţi ceilalţi execută ceea ce spune. Alţii pot adopta poziţii diametral opuse. Întrebarea este cum o arăta societatea românească. Să fie oare ea un mediu în care ne putem permite luxul de a ne asuma greşelile şi în care să învăţăm din ele? Să fie oare o lume rigidă, în care a recunoaşte o eroare te aruncă rapid în zona neagră a ridicolului şi degradării? Nu cred că este posibil un răspuns în termeni absoluţi. Avem nevoie de referinţe, de termeni de comparaţie. Ne putem raporta, spre exemplu, la Africa ecuadoriană. Sau preferaţi mai degrabă la Europa şi America de Nord?! 

Am fost tentat să argumentez fiecare dintre afirmaţiile de mai sus cu procente ce descriau poziţia societăţii româneşti în comparaţie cu reperele amintite. Am realizat însă că nu ar fi spaţiu pentru atît de multe cifre, iar cursivitatea textului, oricum afectată de comprimarea sa pentru a încăpea în pagina revistei, ar putea avea de suferit încă şi mai mult. Am optat prin urmare să mă rezum la a spune că societatea românească este mai rigidă decît majoritatea reperelor noastre fireşti: europenii şi nord-americanii. La noi este un spaţiu în care căile originale, inovaţia de orice fel, abaterea de la normă (fără a te îndepărta însă de la principiul normei, de la scopul căreia aceasta îi serveşte) sînt mai degrabă pedepsite decît încurajate. În comparaţie cu restul Europei, la noi este mai dificil să îţi accepţi greşelile şi să înveţi din ele. Există mereu o tentaţie şi o presiune către mediocritate şi către rigiditate, o lipsă de toleranţă la feluri alternative de a face, o înţelegere redusă a modului în care funcţionează maşinăria socială, relaţiile dintre oameni. 

Individul pe care l-am descris sumar în debutul acestui text o ilustrează destul de bine. Simpla sa existenţă şi poziţia pe care o ocupă în societate oferă suficiente indicaţii pentru felul în care arată această lume a noastră. Şi explică din plin de ce ne este atît de greu să ne acceptăm greşelile.

Bogdan Voicu este sociolog, cercetător principal II, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române.

Mai multe