Eroism și adaptare

26 iulie 2023   Tema săptămînii

În civilizația noastră, adaptarea n-a prea fost pînă acum la mare preț. „Adaptatul” e un produs de serie; „inadaptatul” e, în felul lui, un unicat și, ca atare, e considerat mult mai prețios. Despre inadaptați s-au produs tone de literatură; adaptații sînt cel mai adesea personaje secundare, anonimi evoluînd în fundal, pentru umplutură. Iar cînd ajung totuși în prim-plan, atunci sînt mai degrabă personaje negative: conformistul, obedientul, arivistul, funcționarul șters, cu personalitatea anihilată de mașinăria socială sau, mai nou, împrumutînd caracteristici de la fiecare dintre tipologiile anterioare, angajatul de multinațională. A fi „în rînd cu lumea” e, s-ar zice, o non-virtute. A aspira să fii în rînd cu lumea pare, în schimb, o antivirtute manifestă a epocii în care trăim. Și totuși, e un paradox aici, fiindcă, așa cum nu e foarte greu să-ți dai seama, fiecare inadaptat poartă în raniță, dacă nu bastonul de adaptat, cel puțin dorința secretă de a ajunge într-o zi în rîndul adaptaților.

Omul e, oricît ar încerca el să oculteze aspectul ăsta, o ființă socială. Ca să se simtă fericit, are nevoie de recunoașterea celorlalți, pe orice căi ar veni aceasta. În fond, suprema suferință a „inadaptatului” – și singura care îl face interesant pentru literatură – rezidă în dificultatea de a obține recunoașterea celorlalți pentru ceea ce este. Dacă nu am avea deloc, dar chiar deloc nevoie să fim recunoscuți de semenii noștri, atunci umanitatea ar fi, pur și simplu, un conglomerat de inadaptați, trăind fiecare, pe deplin împăcat, în propria fortăreață interioară. N-ar fi, cu siguranță, prea multă fericire în aceste fortărețe ale eului, dar n-ar fi nici întristare, nici suspin. Și, ca atare, nici creativitate. 

S-o spunem direct: toate lucrurile bune care s-au scris/făcut/inventat de umanitate sînt rezultatul unor eforturi de adaptare individuală. Sau cel puțin al unor eforturi de expiere a inadaptării individuale. Omul muncește mult mai mult ca să se adapteze decît ca să refuze adaptarea. Căci un refuz, așa cum știm cu toții, e întotdeauna (aproape) simplu: nu vreau și gata, cine ce treabă are?! În schimb, acceptarea constrîngerii, contrară instinctului natural de libertate, are, tocmai din această cauză, o incontestabilă doză de eroism. Una mult mai mare decît sîntem dispuși să o recunoaștem. 

Adaptarea presupune întotdeauna un efort dureros de autodisciplină. Nici o formulă de „dresaj” social, nici un model de educație nu e cu totul scutit de latura constrîngătoare. Dar, mai ales, nu e considerat eficient decît dacă obține, în cele din urmă, consimțămîntul celui educat. A merge în pas cu lumea, a te integra, a respecta termenii contractului social e o treabă cît se poate de dificilă și care presupune o mulțime de calități: inteligență (socială și nu numai), versatilitate, toleranță, flexibilitate etc. Traiul împreună – asta o știe orice cuplu căsătorit de cîțiva ani – implică o permanentă negociere între indivizi, iar inadaptații sînt, în fond, doar cei care nu au destule instrumente intelectuale pentru o negociere reușită. Așadar, de ce ar fi tocmai ei eroii acestei lumi?

Bănuiala mea e că ni se trage, întîi de toate, hăt din mitologia greacă. Acolo, eroii sînt întotdeauna niște oameni care se revoltă: împotriva zeilor, împotriva regulilor, împotriva autorității și a ierarhiilor, în general. Nu poți nega că e ceva romantic în această revoltă. Un romantism tragic fiindcă, cel mai adesea, eroul știe din start că e o luptă inegală, în care șansele lui de succes sînt minuscule. Și totuși, nu refuză lupta, nu se resemnează cu propria adaptare, iar asta le stîrnește admirația celorlalți, adaptații care îl privesc de pe margine. Poate și puțină invidie, la urma urmei. Și o superbă delectare oportunistă, în orice caz. Ce poate fi mai distractiv decît să te uiți de pe margine la „muncile” altcuiva, un altcineva care face ceea ce, în secret, tu însuți ți-ai dori să faci, doar că nu ești suficient de nebun ca să-ți asumi riscul? Așadar, ceea ce admirăm cel mai mult la eroii civilizației clasice e, în ultimă instanță, acel ceva care ne lipsește și după care tînjim: neînfrînarea, grăuntele de nebunie lipsă din bagajul nostru genetic. Eroii sînt eroi fiindcă – nu-i așa? – nu doar inadaptatul poartă în raniță bastonul de adaptat, ci și, în mod analog, adaptatul însuși poartă în sine sămînța prețioasă a inadaptării – pe care are nevoie să o ude din cînd în cînd, să o hrănească cu iluzia că într-o zi ar putea rodi.

Așa trăim, iată, de cîteva mii de ani, deși – să fim cinstiți! – nu intensitatea cu care visăm ne desparte cu adevărat pe unii de ceilalți, ci felul în care ne purtăm cu visele noastre. Unii le iau drept realitate – aceia sînt inadaptații. Alții se străduiesc să le transforme în realitate, cît mai aproape de forma în care le-au visat – aceia sînt, oricît de neplăcut ne-ar suna în urechi acest cuvînt, adaptații. În lumea de azi, cei care au inventat Internetul, rețelele sociale, jocurile video, Inteligența Artificială sînt orice, numai inadaptați, nu. Inadaptații – cu asta părem a fi cu toții de acord – sînt ființele slabe ce-și expiază frica (sau doar comoditatea) în lumea virtuală creată de adaptați. Oare această constatare simplă va răsturna, în lumea de mîine, paradigma antică a eroului „inadaptat”? Oare eroii viitorului vor fi acei „nebuni” ce vor avea curajul să trăiască în lumea reală, să se supună normei sociale, atît de concret de constrîngătoare, refuzînd escapismul facil oferit de cea virtuală? Oare străvechea definiție a adaptării și a inadaptării se va da peste cap și se va preface, ca murgul lui Făt-Frumos, în cu totul altceva decît o știm acum? Poate. Sau poate că nu. Sau poate că nu chiar așa. Dar eu presimt că adaptarea la lumea reală va deveni tot mai mult un act de eroism. Și, bineînțeles, tot chinuindu-ne să ne adaptăm, vom putea schimba lumea.

Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sindromul Stavroghin, Editura Humanitas, 2019.

Foto: wikimedia commons

Mai multe