Epoca de piatră a vitezei

Despre progres se spune, la fel ca și despre timp, că e de neoprit, fatal, inevitabil. Viziunile despre timp – ciclic sau linear, evolutiv sau involutiv – sînt, de altfel, tot atîtea idei și reprezentări despre progres. Căci, definit la rece, progresul nu pare să fie altceva decît chiar trecerea timpului; un simplu proces, nu neapărat benign, ca în strania sintagmă „progresul bolii“.

Dacă rămînem la această definiție, una dintre dilemele progresului e deja rezolvată: progresul există. E suficient să nu stai pe loc – ceea ce oricum nu se poate („totul curge“) – și deja progresezi. Iar „marea idee a progresului“ pare să fie o supralicitare isterică a simplei și aleatoarei curgeri a timpului.

Dar, odată cu Iluminismul, cînd tim­pul e eliberat de povara trans­cen­denței, ideea de progres prinde aripi. Progresul capătă un nou sens, pe măsură ce timpul pierde din anvergură și semnificație. Adus pe pămînt, timpul devine, dintr-un vast arc de cerc – desfășurat între vîrsta de aur și cea de fier sau între geneză și judecata de apoi –, un segment linear delimitat de un prezent perfectibil și un viitor mai bun, aici, în imediat. Într-un sistem de referință astfel restrîns, progresul devine palpabil, definibil și observabil cu claritate: nimeni nu pune la îndoială progresul din medicină, din matematică sau din științele naturii.

Din această nouă libertate de a redefini „capetele“ segmentului de timp se trag deopotrivă mărirea și decăderea progresului: avîntul știin­țific, dar și „progresul“ propovăduit de ideologiile sistemelor totalitare, ca pretext pentru anularea trecutului și sacrificarea prezentului în vederea unui ipotetic „viitor luminos“ sau a unui „bine mai înalt“.

Amintim în treacăt și progresul „hedonist“, cum îl numește Georg Henrik von Wright, sau paradisul tehnologic al gadget-urilor și aparatelor electrocasnice. Orice bombăneală pe marginea acestui tip de progres riscă să fie ipocrită: cine ar fi dispus să renunțe la telefon, la becul electric sau la mașina de spălat?

Dacă ne luăm după metodele paleontologiei, care clasifică epocile istorice străvechi în funcție de materialele și instrumentele folosite, putem spune că epoca de piatră și secolul vitezei nu sînt atît de diferite pe cît par: siliciul (piatra, adică) este elementul constitutiv al tăișurilor din obsidian și al cipurilor electronice de ultimă generație deopotrivă. Progresul nu e o schimbare de substanță, ci de utilizare. Progresul a ajuns să însemne folosirea cît mai performantă a resurselor și e, în cele din urmă, o îmbunătățire a ceea ce faci cu ceea ce ți-e dat. Și iată cum marea agitată a frămîntărilor eschatologice ne ajunge chiar și „pe culmile cele mai înalte“ ale progresului tehnico-științific. 

Ilustraţie de Ion BARBU