Enervanții de arabi

- argument -

Adevărul e că poveştile astea cu revoluţiile tineretului arab, care iese în stradă şi protestează, enervează pe aproape toată lumea. Pentru că toată lumea vrea stabilitate şi predictibilitate. Astea două sînt pentru oamenii mari – politicieni, afacerişti, analişti – cam ce sînt jucăriile pentru copii. Dacă ar putea să-i scrie lui Moş Crăciun, oamenii mari ar cere să le aducă stabilitate şi predictibilitate. Dacă am fi avut bursă la 1848, s-ar fi zguduit nervos. Azi, preţul petrolului se mişcă bezmetic. Canalul Suez, Israelul, Frăţia Musulmană, exemplul Iranului, nebunul din Libia care se crede poporul – multe motive de îngrijorare. Tinerii ăştia arabi s-au apucat de revoluţii cînd lumea avea alte priorităţi. Sînt enervanţi. Mai ales că nu ştim exact ce vor, ce-i duce capul, ce le poate pielea. Mai ales că sînt în mod sigur nişte victime. Victime ale dictatorilor pe care i-au răsturnat sau, mai rău, pe care nu au reuşit să-i răstoarne. Victime ale oamenilor mari şi realişti care le vor confisca revoluţiile. 

Acest număr din Dilema veche analizează povestea victimelor şi a posibililor profitori. O galerie de reputaţi analişti români şi străini încearcă să vă explice de la ce s-a pornit şi unde s-ar putea îndrepta. Filon Morar le dă nişte sfaturi: ce ar putea învăţa din experienţa noastră postcomunistă. Pentru că experienţa noastră (a Europei de Est) postcomunistă e un exemplu drag lumii: un cutremur politic imens cu rezultate benefice şi pentru noi, şi pentru lume şi fără mari bătăi de cap pentru preţul petrolului. O frumuseţe de revoluţii adică. Thomas Carothers ne avertizează însă că revoluţiile arabe ar putea să semene mai puţin cu Estul Europei şi mai mult cu Africa Sub-sahariană, acolo unde tranziţiile reuşite au fost mai degrabă excepţia decît regula, după valul de democratizare pornit în anii ’90. Însă nu toate textele sînt aşa de analitice. Ghania Mouffok ne adresează un strigăt de durere dintr-o ţară în care revoluţia s-a pornit, dar nu a decolat: Algeria. Iar Ciprian Ciucu scrie un text cu cheie despre cîţiva tineri lideri arabi pe care i-a întîlnit recent. Vlad Mixich îşi foloseşte experienţa de terapeut pentru o analiză psihologică a acestor tineri. Rezultatul e paradoxal şi contraintuitiv: nu şomerii au condus revoluţia din Egipt, ci tocmai cei realizaţi profesional. Greu de analizat, greu de urmărit, greu de anticipat. Nişte arabi enervanţi.