Emoțiile omului care pleacă în vacanță

Vă spun sincer: vacanța nu mă stresează deloc. Într-o vreme, însă, deveniseră din ce în ce mai stresante perioadele de dinainte și de după vacanță. Așa că am încercat să iau măsuri. Și le-am luat sistematic.

Ce mă stresa înainte de concediu? Așteptarea. Nerăbdarea. Cu mai bine de o săptămînă înainte, nu mai puteam. Nici la serviciu, nici acasă. Mă enerva totul, mă obosea totul. Ultimele, dar, mai ales, ultima zi la serviciu era un chin. Ieșeam din stare spunînd cu năduf, de fiecare dată: de-abia aștept să plec în concediu! Plecam, dar gata stresată. Și mi-am zis că nu e deloc în regulă. 

Nu știu cum, dar mi-am impus să nu mai iau concediul ca pe un deadline, ca pe un scop în sine, sau ca pe acea perioadă din an cînd doar atunci poți să te bucuri, să trăiești diferit, să te relaxezi. Așa că mi-am propus să trăiesc zi după zi, după zi, după zi. Pînă la concediu, desigur.

Dar, în zilele de care vorbesc, încerc să fac lucruri pe care le fac și în vacanță, ca să nu fie așteptarea așa de grea. Fug un week-end sau o zi, ba chiar cîteva ore... oriunde! Chiar și la o oră depărtare de București, unde știu o piscină sau o terasă, un muzeu, o stradă sau o priveliște altfel.

Într-o zi m-am dus pînă la Sinaia doar ca să beau un ceai la Cafeneaua Regală, La Tunuri, cu Peleșul în față (e drept, nu era week-end, așa că n-am stat în trafic). Am văzut o vulpe în parcare, am respirat alt aer, m-am plimbat un pic pe străzi, am trecut în revistă ce s-a mai construit, ce s-a mai dărîmat și a fost suficient ca să mă simt un pic în vacanță.

Și mai fac ceva în săptămîna de dinainte de concediu: încerc să nu număr zilele care au mai rămas. Să nu fac AMR-ul. Ba chiar să mă duc și în ultima zi la serviciu cu gîndul că o să mă duc și-n ziua care va urma. Dar e numai un gînd. Odată ce am închis ușa în urma mea, mă preocupă doar ce mai am de pus în bagaj.

Nerăbdarea de care aminteam îmi făcea și nopți albe înainte de plecare. Era o emoție acolo. Sau mai multe. Emoțiile omului care pleacă în vacanță. Prefer să le spun emoții, decît stres. Și cred că pot fi comparate cu nerăbdarea și curiozitatea copilului care așteaptă un cadou în seara de Crăciun. Iar grijile de genul „Sper să nu aibă avionul întîrziere”, „Sper să fie OK la hotel, să nu plouă, să nu mă cert cu X sau să-mi ajungă banii” să se transforme în emoțiile acelea bune pe care ți le dă o aventură, întîlnirea cu necunoscutul sau descoperirea unui secret.

M-am aventurat, acum cîțiva ani, într-o vacanță mai lungă: în Marea Britanie, unde am fost în cîteva localități, apoi am trecut cu feribotul în Franța, unde, iarăși, am luat la pas cîteva orașe. În mare parte, am călătorit singură. Ici-colo, m-am întîlnit cu niște prieteni. Dar vacanța aceea a fost una dintre cele mai frumoase și pentru că, înainte de plecare, o prietenă m-a încurajat să nu-mi fac griji deloc în legătură cu banii, spunîndu-mi că, dacă nu-mi ajung, mă va împrumuta fără probleme și că pot să-i dau înapoi cînd pot. Nu a fost nevoie să mă împrumute, m-am descurcat, dar simplul fapt că aveam o soluție la îndemînă, în caz de nevoie, a făcut vacanța aceea memorabilă, fără stresuri inutile.

Vacanța în sine, cînd vine, o savurez, mă bucur, mă agit, uneori, să fac cît mai multe, să bifez cît mai multe, mă enervez că partenerul de călătorie stă prea mult la baie în loc să fi început deja să ne rătăcim prin orașul nou, care așteaptă să ne cucerească. Sau poate noi să-l cucerim pe el.

Sîntem stresați pentru că vrem ca totul să fie perfect. E concediul la care ne gîndim un an întreg, așa că avem așteptări, ne dorim atît de mult să fie „de vis”, „de neuitat”. Așa se face că, uneori, așteptările duc la stres. Și la dezamăgiri.

Ar trebui să învățăm ca în concediu să luăm lucrurile așa cum vin. Și să facem compromisuri. La fel și în viață.

Liliana Nicolae este jurnalistă.