Emigrare în ţara urii
Ura ne face să emigrăm spre celălalt, să plecăm din ţara noastră în ţara lui, să îl urmărim obsedant pentru a-l "omorî" cu preţul dizolvării relaţiei cu noi înşine. Apare aici o întrebare importantă: ura este o legătură cu celălalt (unii autori observînd că sîntem capabili să urîm, uneori, mai mult timp şi mai intens decît putem iubi) sau ura este expresia însăşi a rupturii, o anti-legătură, o non-legătură? Ura vrea debarasarea lumii de ceea ce este superfluu, distrugerea, dacă se poate, chiar şi a cadavrului celuilalt. Urînd, îl învăluim pe celălalt într-o atmosferă nefavorabilă lui, îi menim răul, îl pîrjolim, virtual îl corodăm cu violenţă. Ura se prezintă ca o activitate permanentă, obsedantă, de transformare a celuilalt într-un deşeu care trebuie eliminat în calitatea lui de insultă adusă persoanei Mele. Aceasta prezintă avantajul că mă pot prezenta mie şi celorlalţi ca un păzitor al Binelui şi al Curăţeniei lumii, întăresc, prin contrast, o reprezentare de sine favorabilă mie. Observăm că, pe de o parte, celalălt este suficient de puternic ca să mă determine să pun în mişcare, cu plăcere, întreaga operă de distrugere a lui, dar că, pe de altă parte, el este şi un "nimic" care nu merită decît dispreţul, devalorizarea. Urăsc, îmi place să îl distrug, să mă disociez absolut de el, dar mă simt şi nefericit în acest spaţiu al lui alb şi negru, al obiectelor externe (şi interne) atacate şi distruse. Dar, în acelaşi timp, nu pot rămîne, culpabil, cu această imagine a distrugerii totale şi trebuie să reînviu speranţa că un obiect bun există în lume; încep, astfel, imediat, să caut acest obiect bun pentru a repara lumea, pentru a mă repara în calitate de purtător, în mine, a ceea ce este bun, al non-urii, al iubirii. (Corneliu Irimia, Universitatea Paris VII)